BRÂNCUȘI SAU SCULPTURA CA LIMBAJ FILOSOFIC 

Așa cum se știe, încă de la începutul schimbării sale de de abordare a sculpturii, înfăptuită prin “Rugăciunea”, “Cumințenia pământului” și prin “Sărutul”, Brâncuși a stârnit nedumirire, a provocat uneori, revoltă. Acum mai bine de o sută de ani, sculptorul a expus la București enigmatica și concentrata “Cumințenie a pământului” dând prilejul unui scandal de presă aproape generalizat. Salutară și plină de intuiție a fost atunci intervenția lui Alexandru Vlahuță care, probabil, înaintea tuturor, a anunțat că “pe firmamentul lumei s-a ivit un mare sculptor, Constantin Brâncuși !” Au urmat: scoaterea din Salonul de la Paris a “Principesei X” și reacția de solidarizare cu artistul a lumii artistice, celebrul proces cu Vama Stetelor Unite ale Americii, respingerea (în două ședințe !) de către Academia Republicii Populare Române a ideii de a-i expune sculpturile în cadrul Muzeului Național de Artă pe cale de a fi inaugurat în fostul Palat Regal (cu binecunoscutul discurs al lui George Călinescu), încercarea de demolare a Coloanei din anii ’50, reușita dărâmare a acesteia în anii ’90. Astăzi, încă mai “beneficiază” de calificative ca “inanalizabil și inclasabil”!

Până la urmă, cine este Constantin Brâncuși, de unde s-a ivit, cum a făcut, cu ce a venit atât neașteptat, cu această putere de a contraria pe unii și de a-i îmbucura pe alții? El însuși, către crepusculul vieții sale, avea să-și vadă trecerea prin această lume ca pe “un șir de miracole”.
Născut fiind și trăind primii mai bine de zece ani într-un sat subcarpatic din Gorj, într-o zonă în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea tradițiile erau încă nealterate, determinând cu putere viața oamenilor, copilul Costache avea să se impregneze cu toată încărcătura magico-religioasă a spațiului său de proveniență. Actant al ceremonialurilor de la naștere, nuntă, înmormântare, ale diferitelor rituri ciclice de trecere, el însuși fiind descântat de baba Andochia, aflând că tatălui său i se făcuse ritualul de schimbare a numelui, copilul Brâncuși a aflat în formă osmotică faptul că dincolo de ceea ce se vede există o realitate, despre revenirea ciclică a străbunilor, despre puterea înfăptuitoare a cuvântului, precum și multe altele. Încă de la primii pași, trecând prin zăvoiul Bistriței, urcându-se în calitate de tânăr păstor în munții Parâng, a explorat un univers din ce în ce mai extins și mai divers. Ca aproape orice copil al locului a purtat briceag cu ajutorul căruia a testat consistența diferitelor esențe de lemn, a cărat pietre frumoase în traistă, tactilizând materialitatea realității înconjurătoare, formându-și o memorie indispensabilă unui trăitor al locului, extrem de utilă celui ce va deveni el într-un târziu. Tatăl lui, Nicolae-Radu fiind constructor de case, a făcut posibil contactul cu felul în care puteau fi folosite cu rost, materialele din jur. În acest fel a înțeles existența stratificată și ciclică, în forme vizibile și palpabile dar și invizibile, a unui univers pe cât de evident, tot atât de ocultat, de tainic. Așa cum se știe, un edificiu își sporește puterea de a fi, șansele de a dăinui, în măsura în care va fi așezată pe o temelie, pe o fundație, pe o construcție care rămâne invizibilă sub firul ierbii. Acest univers, acest spațiu magic al satului românesc de sfârșit de secol XIX, se va constitui ca bază a minunatului edificiu numit Constantin Brâncuși. Tot aici, după dispariția atât de timpurie a tatălui, s-a raportat la primul său model masculin, fratele mai mare și protectorul său, intreprinzătorul Chjnea. Acesta îi va inocula dorința plecării “la căpătuială”.

În etape succesive, împreună cu un val important din populația rurală a României, copilul Costache a migrat la oraș, profitând de soluția alternativă de viață oferită de primenirea instituțională și modernizarea economică prin care trecea România în acea perioadă. Treptat, copilul Brâncuși s-a schimbat acoperindu-și universul primelor aflări sub stratul unei viețuiri adaptate, din ce în ce mai urbană, prin obediența la criteriile de conviețuire impuse de noul mediu și de noile sale ocupații. Așa cum el însuși mărturisește, Craiova a devenit matricea în care s-a “născut a doua oară”. Aici, ucenicind în lumea micilor intreprinzători, a meșteșugarilor și comercianților s-a format omul Brâncuși. în această lume se impuneau cei cu mintea ageră, ochiul sprinten, iuțeală de vorbă și faptă, cei cu caracter. Este lumea pe care o nedreptățește Caragiale caricaturizând-o! Ce șanse ar avea astăzi un copil plecat dintr-un sat oarecare la oraș în dorința de a deveni un om împlinit?! Întrebarea e, oricum, retorică. Acești oameni au negociat cu el, i-au oferit adăpost și hrană, învățându-l tot ce știau. S-a dat și el după lume!

Încet, a renunțat la hainele de acasă și s-a îmbrăcat nemțește, s-a lăsat sfătuit de cei care-i câștigase-ră încrederea, devenindu-i modele. Ion Ciobanu din Godineștii Gorjului, de peste deal de Hobița devenit prin schimbarea numelui Ion Georgescu Gorjan, nimeni altul decât tatăl inginerului Ștefan Georgescu Gorjan cu care, peste aproape jumătate de secol, va ridica la Târgu Jiu, poate cel mai important spațiu sculptural modern din lume. Neliniștitul Livadaru cu teatrul său de marionete, scurta întâlnire cu Traian Demetrescu și volumul de poezii “Excelsior” , deal lui Macedonski, împrejurarea cu construcția viorii, aveau să ofere lumii un om format în liniile sale generale. În tot acest timp, nu i-a lipsit contactul cu lemnul, briceagul fiindu-i de nelipsință, ținându-l în strânsă relație cu materialitatea. Din acest contact cu formele de materializare a lumii avea să vină șansa următorului pas în evoluția sa prin admiterea la Școala de Arte și Meserii. Alt nivel de înțelegere și manifestare, alte modele. printre care, cei doi profesori austrieci. Aceștia, aveau să-i înlesnească prima călătorie la Viena unde a văzut un mare oraș cu întreaga lui atmosferă, cu statuile sale, muzeele sale, deschizându-i un nou orizont, o țintă mai înaltă, un nou motiv de plecare. Craiova, care până atunci îi fusese țintă, a devenit strâmtă, insuficientă pentru a putea cuprinde noile sale aspirații. Astfel se explică faptul că peste un an, la absolvirea școlii, tânărul Brâncuși declină oferta directorului de a rămâne profesor solicitând în schimb o bursă la Paris. Zarurile erau aruncate, destinul își croise calea!

Bucureștiul a însemnat mult, dar n-a făcut altceva decât să împlinească o calitate dobândită la Craiova, să ofere argumente suplimentare, noi temeiuri, aspirației sale de a merge la Paris. Nici scurta prezență în viața sa a lui Ion Georgescu, primul său profesor de sculptură, nici Vladimir Hegel, nici măcar profesorul său de anatomie, Gerota, nu-l mai puteau reține. Acesta dealtfel, avea să-l sprijine în dorințele sale. Din punctul lui de vedere, Ecorșeul, diploma de abslvire, premiul obținut la Ateneu, bustul lui Carol Davila, au fost etape intermediare și confirmări ale hotărârii de a ajunge la Paris, locul în care în acel moment se confirmau vocații și se sfărâmau destine.

Legendarul său drum către Paris a fost cu adevărat inițiatic, cu toate ingredientele călătoriei ucenicului medieval, mersul pe jos, popasuri pentru schimb de experiență și cunoaștere de sine la Budapesta, Viena, Salsburg, Munchen, boala și agonia de la Luneville, au fost probe destul de dure chiar și pentru un tânăr încercat ca el.

Parisul l-a întâmpinat cu indiferența unei glorioase curtezane aflată în centrul atenției unanime. Cei mai importanți artiști ai momentului erau acolo pentru a fi mângâiați de cea mai frivolă dintre confirmări, gloria ! Se consumaseră curente și experiențe artistice, artiști mari se stinseseră sau își trăiau momentul. Van Gogh, Gauguin, Monet, Cezanne, Renoir, Degas, Rodin, Bourdelle, Maillol, erau în plină (pentru unii, postumă) vogă. Alții, tineri din toate colțurile Europei și ale lumii, precum fluturii la lampă, sub presiunea vocației, veneau aici plini de iluzii. Picasso, Modigliani, De Chirico, Max Ernst,… nume depline astăzi pentru cultura lumii. Așa cum se știe, după cursurile de la Academia de Belle Arte de la Paris, Brâncuși a nimerit într-o capcană de aur, atelierul lui August Rodin. Ce putea să iasă din el dacă rămânea în acel loc?… Un artist interesant, cu probleme și răspunsuri preformulate, în cel mai bun caz un “al doilea” dintr-un șir ! Providențială, credem noi, a fost întâlnirea cu Erik Satie, cel care în 1898 a compus un ciclu de piese muzicale inspirat de folclorul românesc intitulat “Sunete fundamentale”. Acesta, venea în mod obișnuit în atelierul lui Brâncuși împreună cu cel care traducea în acel moment în franceză “Dialogurile” lui Platon. Aveau loc discuții pe această temă, traducătorul arătându-le celor doi, Satie și Brâncuși, dificultățile cu care se confrunta în demersul său, explicând termeni, concepte, raționamente. Pentru nevoia de împlinire a tânărului artist această împrejurare a fost providențială. Tot Erik Satie l-a pus în contact cu artiștii contestatari din Montparnasse. Aici avea să se împrietenească cu Rousseau-Vameșul, cu Modigliani și toată pleiada, avea să-i întâlnească pe Apollinaire, Gertrude Stein, Ezra Pound, James Joice, prin care a luat contact cu freamătul epocii și generației sale. Peste acest șir de fapte, așa cum se știe, a venit acea expoziție de artă congoleză care a avut același rol, același efect cu descoperirea stampelor japoneze pentru arișii post-impresioniști. În acest mediu s-au creat condițiile marii sale schimbări!

Numai că, în timp ce pentru aproape toți cei care au văzut-o, această expoziție era o descoperire intelectuală și o revelație stilistică încărcată de exotism, pentru tânărul sculptor Brâncuși era o regăsire de sine, o reîntoarcere la primul său univers, cel al copilăriei sale hobițene. Ea va produce consecințe deoarece, lumea culturală și artistică a Parisului a receptat această expoziție ca pe o întâlnire cu un illo tempore îngropat sub straturile de civlizație greco-latină, iudeo-creștină, Renaștere, Baroc, Romantism, etc. Mai mulți artiști au reacționat prin creațiile lor. Poate cel mai elocvent în acest sens este Pablo Picasso cu “Domnișoarele din Avignon”. Doar că, în timp ce marele iberic reacționează formal, printr-o reorientare stilistică, fără semnificative schimbări tematice, la român schimbările țin de esență. El nu se putea mulțumi cu o reconsiderare stilistică întrucât expoziția de artă africană a fost, în fapt, o reîntâlnire cu universul formal al satului în care copilărise, a fost prilejul unei submersiuni în straturile sale cele mai adânci, ale iraționalului său. El era produsul acelui illo tempore, era co-substanțial cu el ! Brâncuși știa cum sunt folosite acele măști, participase la ritualurile pentru care aceste obiecte fuseseră gândite, văzuse tragoii ascunși în spatele măștilor, se înfiorase de strigătele vitale și cântecele care ieșeau dintr-un lăuntru profund, fusese cuprins de tensiunea ritualică pe care acestea erau în stare să o provoace ! Această expoziție coroborată cu intrarea într-un mediu fremătător, plin de discuții despre artă, filosofie, literatură, psihanaliză, civilzații “exotice”, mai vechi sau încă vii a creat presiunea necesară pentru ca stratul “geologic” al universului copilăriei să se cristalizeze și să se semnifice. Spre deosebire de alții, Brâncuși nu afla ci, se afla ! Afla ceea ce, într-o formă osmotică aflase în copilărie. Pentru el, lecturile din Platon, întâlnirile intelectuale, erau grila de lecturare a universului său hobițean acoperit de straturile de trai orășenesc, de viață universitară, de diplome și confirmări sociale. Textele sacre egiptene și tibetane cu care va lua contact, îi spuneau același lucru pe care-l spuneau în copilărie textele ritualice din vatra Hobiței. Prin lecturile din Platon, Bergson dar, mai ales din gânditori asiatici – Lao tse, Milarepa – artistul își va îmbogăți, își va nuanța și își va cristaliza ceea ce aflase. Materia esențială cu care va lucra Brâncuși este cea a propriului său irațional, al primului strat de memorie, al universului primordial din satul său de baștină, excavat cu ajutorul lecturilor și al contactelor intelectuale. Lecturile au creat presiunea necesară pentru a cristaliza acest material, semnificându-l, confirmându-l. Ele nu sunt sursa ci calea prin care a ajuns la înțelesul sursei.

Prin călătoriile sale în India și în Egipt, Brâncuși a putut lua contact cu mărturiile unor civilizații care își formulaseră întrebările, uimirile, perplexitățile, speranțele și capacitatea speculativă, nu în cuvânt ci în formă sculpturală și arhitecturală, în puterea formei de a relaționa cu spațiul și, împreună de a intra în relație cu Cerul. Nu știm dacă a avut cunoștință de existența Sarmisegetuzei de lângă care au migrat strămoșii săi nu prea îndepărtați. Anumite asemănări cu Ansamblul de la Târgu jiu fac ipoteza plauzibilă, dar e bine să avansăm cu precauție în această idee. Oricum, noi credem că sculptorul a căutat mai puțin contactul cu filosofia occidentală de tip analitic, cu felul ei de a disecționa realitatea vie; el a părut atras, dacă este să ne raportăm la lista cărților și revistelor din biblioteca sa, mai degrabă de tot ceea ce putea să-l pună în contact cu Cuvântul viu și cu puterea lui de înfăptuire, cu primul înțeles furnizat de mirarea copilului descântat de baba Andochia. În felul acesta, prin cărțile sacre ale diferitelor vechimi, prin textele folclorice pe care și le amintea, prin cărțile compariotului său Matila Ghyca, citind din Pytagora, Rudolf Steiner (“La science occulte”, “Le mystere chretien et les Mysteres antiques”) Phabre d’Olivet (“Les vers Doree de Pithagore”), Elena Petrovna Blavatski, Ovidiu, Lin Yutang (“La sagesse de la Chine”, “Nevoia de a trăi”) și, mai ales, Schures cu “Les grands inities” și “Sanctuaires d’Orient, Egypte, Grece, Palestine” căuta confirmarea a ceea ce știa.

Brâncuși preia universul formelor simple ale satului său văzut în copilărie, îl ridică de acolo, din illo tempore, traversându-l prin succesivele straturi de memorie culturală, ale lui și ale lumii, le înțelege și le investește astfel cu valoare arhetipală și putere de exprimare universală. Împlinește astfel afirmația cu calitate de profeție a lui Rousseau Vameșul – “Dumneata faci străvechiul modern !” Întoarce astfel registrul formal al lumii la momentul cosmogonic inițial și, prin asta, la menirea lui etimologică, la vocația și destinația lui. Cu ajutorul acetor forme aparținătoare ale “infinitivului lung”, el sondează lumea și timpul până în chiar momentul său inițial, formulează în sculptură marile întrebări și sugerează astfel mari răspunsuri.

În diferite momente, m-am întrebat dacă exprimarea unui gând este condiționată de limbă, de cuvânt. Împingând demersul într-o zonă mai strictă, mai specializată, mi-am pus problema în ce măsură actul reflecției filosofice este în mod strict condiționat de exprimarea verbală? Nu știu dacă și-a mai pus cineva problema în acest fel, probabil că da, nu știu la ce rezultate a ajuns ! Știu că eu n-am nici o șansă în a da un răspuns demn de luat în seamă. Dar dacă, mi-am mai spus, această posibilitate de exprimare nu ar fi existat, nu ne-ar fi fost dată și am fi rămas numai cu celelalte posibilități, care ar fi fost calea de manifestare a impulsului de a descifra, de a înțelege lumea în parte și în întreg, de a filosofa? Cum este de presupus, nu am ajuns la un răspuns. Ar putea, m-am întrebat, desenul, pictura, sculptura, arhitectura, și celelalte, să se constituie în căi de formulare și comunicare a unor raționamente cu încărcătură filosofică? In ce fel ar pute-o face? Care ar fi resursele de exprimare la nivel filosofic pe care le are, spre exemplu, sculptura?

Cu ce ar putea sculptura (să ne restrângem la ea) suplini absența cuvântului și a capacității lui de a conceptualiza, raționa și defini? Cum ar putea sculptura, cu puținele forme pe care le are la dispoziție, să formuleze puncte de vedere și să le argumenteze?

Poate, ar fi mai bine să căutăm un sculptor susceptibill de a fi încercat măcar, un asemenea demers temerar!

Beneficiar al unor mari întâlniri în plan uman și intelectual cu valoare inițiatică, Brâncuși a fost bântuit de marile interogații, a ars sub tensiunea întrebărilor prime/ultime, întrbări care vizează sensul etimologic, rostul prim și ultim al existenței. Existența individuală, colectivă, a lumii noastre, a întregului cosmos. Unele dintre sculpturile sale par să bată în peretele invizibil și impenetrabil dintre ”a fi” și “a nu fi”, par a formula întrebarea pe care Heidegger o consideră întrebarea primă – “ de ce este de fapt ființare, și nu, mai curând, nimic?”

Vlad CIOBANU

Mergi Sus