Brâncuși și șurubul de teasc

La 30 noiembrie 2010, Galeria Artcurial din Paris a găzduit o licitație mai specială – obiecte din fondul Brâncuși, provenite din colecția legatarilor săi universali, Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu.

S-au licitat obiecte făurite sau doar transformate de sculptor, pentru uzul celor doi pictori care i-au stat alături în ultimul său deceniu de viață, câteva sculpturi dăruite acestora și câteva obiecte personale ale artistului.

Au fost supuse licitației 52 loturi (de la lotul 86 la lotul 137), din care s-au vândut 44. Nu au interesat 8 loturi, între care remarcăm sculpturile din fier forjat. Față de evaluarea inițială, au obținut un preț mult mai slab doar cinci loturi – alambicul și un recipient, ambele găurite, un storcător de fructe, vătraie și o lupă.

S-au bucurat de succes obiectele personale ale artistului (pipa, fluierul, bastoanele, valiza cu haine, cutia de scrisori), cele făurite de el pentru atelier (lămpi, cădelnița, vasele din marmură sau gips), obiectele din aramă sau cele legate de fotografiat.

Au interesat și obiectele cu o poveste – furca făcută după vizita in țară cu Eileen sau Șurubul de teasc.

Mă voi limita în cele ce urmează la lotul 122 din licitație, intitulat Șurub de teasc fără sfârșit (Vis sans fin de pressoir / Endless press screw). Este vorba de un șurub de teasc din stejar, înalt de 250 cm, cu un diametru de 45 cm. Obiectul, evaluat între 60.000 și 80.000 euro, a fost vândut cu 81.086 euro.

În volumul Brancusi de Pontus Hulten, Natalia Dumitresco și Alexandre Istrati, publicat în 1986 la Editura Flammarion, la pagina 135 se precizează că Brâncuși a achiziționat în septembrie 1920 treisprezece bârne și un teasc din lemn (treize madriers et un pressoir en bois). Se afirmă că informația se bazează pe scrisori din arhiva artistului, datate 24 noiembrie 1920 și februarie 1921. În ediția engleză a cărții, apărută în 1987 la New York, pressoir este tradus prin wine-press (teasc de struguri).

În monografia Carolei Giedion-Welcker, Constantin Brancusi, publicată la Editions du Griffon, Neuchâtel, 1959, la p. 179 se poate citi legenda unei fotografii brâncușiene – Atelier Brancusi avec sculptures et presse à huile. În ediția română din 1981, titlul planșei 119 este Atelierul lui Brâncuși cu sculpturi și o presă de ulei. De fapt în imagine apare șurubul de teasc.

Ar fi interesant de verificat scrisorile de arhivă menționate de moștenitori, dacă s-au păstrat, pentru a afla ce fel de teasc era și cu cât a fost cumpărat.

În fototeca artistului, numeroase imagini din atelier realizate în perioada 1921 – 1926 au o constantă – prezența șurubului de teasc, alăturat Coloanei sărutului din gips (1916-1917) în atelierul din Impasse Ronsin nr. 8.

Soții Istrati au menționat în cartea lor deosebita importanță pe care a avut-o șurubul de teasc pentru artist. Ei afirmă că Brâncuși le-ar fi spus în repetate rânduri că acel șurub i-ar fi dat ideea Coloanei fără sfârșit. Privirea urmărește mișcarea ascendentă a spiralei fără sfârșit, asemeni mișcării spiritului care se înalță la nesfârșit.

Sculptorul le-a dăruit șurubul în 1948 și le-ar fi spus: „Să reprezinte și pentru voi duhul atelierului vostru.”

Despre importanța șurubului de teasc a dat mărturie și compozitorul Marcel Mihalovici, într-un interviu acordat în octombrie 1968 criticului N. Argintescu-Amza. Mihalovici afirmă și el că știa de la sculptor că Coloana fără sfârșit își are punctul de plecare în șurubul de teasc: „Chiar el mi-a spus-o, da, da. Avea un șurub de teasc în atelierul lui, și asta îl interesase: să reproducă o anumită mișcare infinită, ca șurubul.” (Text citat în Amintiri despre Enescu, Brâncuși și alți prieteni, Ed. Eminescu, 1987, p. 95)

La 23 iunie 1979, Mihalovici îi relatase ceva asemănător și lui Friedrich Teja Bach, precizând că șurubul de teasc, prezent multă vreme în atelier, era unicul obiect pe care sculptorul nu-l făcuse el însuși. Despre acel obiect, Brâncuși îi spusese: „Ideea Coloanei fără sfârșit mi-a venit de la mișcarea acestui șurub, care se repetă la infinit.” (Text citat în monografia lui Bach închinată lui Brâncuși, 1987, Koln, la p. 310)

Nu trebuie să uităm că în vederi din atelier apar coloane schițate încă din 1917, iar Coloana fără sfârșit din colecția Quinn a fost datată 1918 în catalogul Brummer din 1926. Șurubul a fost achiziționat abia în 1920 și apare în numeroase imagini alături de coloana Quinn. Cred mai degrabă că verticalitatea acelui obiect l-a impulsionat pe Brâncuși să realizeze coloane de mari dimensiuni, așa cum vor apărea în imagini din 1925, 1926, unde acestea sunt alăturate Șurubului. Coloana de la Voulangis, adusă în noul atelier din 1927, precum și cele din 1928 sau 1930, apar în grupaje din care lipsește Șurubul. Prezența acestuia mai este vizibilă sporadic, în imagini ale noului atelier, apoi dispare cu totul.

Șurubul de teasc a reapărut în catalogul licitației Artcurial. Cu această ocazie am putut să-l văd în întregime, cu baza sa cilindrică și cu cele 32 de spire. M-am uitat din nou pe fotografiile brâncușiene din albumele în care este prezent și am admirat felul în care l-a plasat artistul.

Într-o primă imagine (Ph.15), datată 1921-22, șurubul este plasat pe orizontală, sprijinit de buturugi, alături de un bloc de piatră piramidal și de Platon. În fundal se vede Coloana sărutului din gips și se zărește Socrate. Cercetătorul Jonathan Wood comentează această imagine în catalogul expoziției The Essence of Things, 2004, p. 67, intitulând-o Vedere din atelier cu Platon, Socrate și presă de ulei. Lui Wood imaginea îi sugerează un peisaj de munte cu un pod. I se pare că aude și sunete. Într-o buturugă intuiește o gură care zbiară, i se pare că Platon strigă și că Socrate ascultă atent.

În următoarele imagini. Șurubul își recâștigă verticalitatea și capătă un loc bine precizat, alături de Coloana sărutului. Este vizibil în fundalul unor fotografii în care în prim plan se află diverse sculpturi sau figura Lizicăi Codreanu ori a lui Brâncuși însuși.

La 25 mai 1922, sculptorul îi trimite colecționarului John Quinn fotografii care să-l determine să comande lucrări sau socluri.
În Ph. 18, se văd în prim plan diverse socluri, purtând Studiul pentru Pasărea în spațiu, Cocoșul galic, Torsul de tânără și Eva. În planul doi se înalță Șurubul, cu 12 spire luminate și restul ascunse de perdeaua luminatorului.
În Ph.20, Coloana din stejar cu trei elemente întregi, pe care o va cumpăra Quinn, tronează pe un soclu, suprapunându-se peste Coloana sărutului, lângă care se înalță cele 23 spire vizibile ale Șurubului. Se mai văd Fântâna lui Narcis, Eva și o Eboșă de cap.

Coloana Quinn este parțial vizibilă în Ph. 25, formând un triunghi de verticalități cu Platon și Șurubul de teasc. Leda de marmură albă, întoarsă cu spatele spre privitori, oferă pata de lumină. Este fotografia reprodusă de Carola Giedion-Welcker.
Fotografii din anii 1924-25 ni-l arată pe sculptor cioplind coloane în bârne lungi și groase.
În 1925, în atelier apar siluetele a două coloane, cu 6 și 9 elemente, fotografiate constant alături de Șurub. În Ph. 58, vedere de ansamblu a atelierului, Coloana cu 9 elemente plasată pe soclu se înalță majestuos, dublată de silueta coloanei cu 6 elemente, în contrast cu imaginea integrală a Șurubului cu toate cele 32 de spire.

Se știe că Brâncuși a transformat Coloana cu 6 elemente în socluri, lucru vizibil în fotografii luate de Steichen în 1926. După acest episod, Coloana cu 9 elemente, din stejar, va figura singură în centrul imaginilor, iar Șurubul de teasc va apărea din ce în ce mai neclar. În Ph. 65, Coloana cea înaltă se ridică solitar. Șurubul e greu vizibil. Se văd soclurile în care a fost transformată cealaltă coloană, Crocodilul din lemn plutit, masa încărcată de scule.

După ce se va muta în 1927 în Impasse Ronsin 11, Brâncuși va fotografia un alt grupaj de coloane. Va păstra în imagini Coloana din stejar, va adăuga două noi coloane din plop – cea cioplită în aer liber, tăiată și adusă de la Voulangis și cea din 1928 – precum și coloana de gips din 1930. Șurubul de teasc nu mai apare.

Nu știm unde a fost păstrat. După ridicarea Coloanei monumentale de la Târgu-Jiu, artistul se simțea pe deplin realizat. Nu a mai avut nevoie de Șurub și l-a dăruit cu inima ușoară tinerilor Istrati.

Șurubul a revenit în actualitate la 30 noiembrie 2010, când moștenitorul moștenitorilor l-a inclus pe lista de licitație. Cine l-a cumpărat, unde se află acum, nu știm. A rămas însă imortalizat în fotografiile sculptorului și ne gândim cu nostalgie că ar fi putut fi păstrat la Centrul Pompidou, în amintirea artistului, care l-a socotit duh al atelierului său.

Sorana GEORGESCU-GORJAN

Mergi Sus