PUBLICATII

ȘCOALA ROMÂNEASCĂ DE SCULPTURĂ

Anii 60, 70, 80, au fost, prin valurile succesive generate de  secțiile de profil ale Facultăților de Artă, cât se poate de productivi în individualități/personalități ale sculpturii românești. Promoție după promoție venea, într-un temporar climat de relaxare ideologică, cu aportul ei cercetare,de înnoire, de primenire, atât de necesar atunci. În fapt, atunci s-a structurat și s-a definit ceea ce putem numi fără ezitare școala românescă de sculptură. Până atunci, cu excepția lui Brâncuși (care, prin excepționalitatea lui, scapă oricărei tentative de asimilare/înglobare) și prin sporadicele încercări ale altor sculptori (“Madona Stolojan” a lui Paciurea fiind exemplul cel mai cunoscut) sculptura românească nu exista ca școală. Se practica o sculptură după moda și curentele timpului (după Paris, mai ales !). Continuare »

BRÂNCUȘI SAU SCULPTURA CA LIMBAJ FILOSOFIC 

Așa cum se știe, încă de la începutul schimbării sale de de abordare a sculpturii, înfăptuită prin “Rugăciunea”, “Cumințenia pământului” și prin “Sărutul”, Brâncuși a stârnit nedumirire, a provocat uneori, revoltă. Acum mai bine de o sută de ani, sculptorul a expus la București enigmatica și concentrata “Cumințenie a pământului” dând prilejul unui scandal de presă aproape generalizat. Salutară și plină de intuiție a fost atunci intervenția lui Alexandru Vlahuță care, probabil, înaintea tuturor, a anunțat că “pe firmamentul lumei s-a ivit un mare sculptor, Constantin Brâncuși !” Au urmat: scoaterea din Salonul de la Paris a “Principesei X” și reacția de solidarizare cu artistul a lumii artistice, celebrul proces cu Vama Stetelor Unite ale Americii, respingerea (în două ședințe !) de către Academia Republicii Populare Române a ideii de a-i expune sculpturile în cadrul Muzeului Național de Artă pe cale de a fi inaugurat în fostul Palat Regal (cu binecunoscutul discurs al lui George Călinescu), încercarea de demolare a Coloanei din anii ’50, reușita dărâmare a acesteia în anii ’90. Astăzi, încă mai “beneficiază” de calificative ca “inanalizabil și inclasabil”! Continuare »

SCULPTURA LUI MAXIM DUMITRAȘ SAU DESPRE ACTUL FONDATOR   

În ce măsură o sculptură, pentru a-și face înțelese sensurile, încărcătura semnificativă, are nevoie de titlu, de prezența cuvântului? Este ea, sculptura, în stare să-și desvăluie conținutul fără intervenția indicativă a cuvântului? Titlul, în intențiile sale binevoitor explicative, închide sau deschide filoanele și sensurile semnificative ale lucrării? Desvăluie sau dimpotrivă, ocultează? “La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul !” Cuvântul principiu, Cuvântul energie înfăptuitoare în ascultarea principiului și Cuvântul manifestare, consecința, rezultatul, fapta ca atare. Natura principială, vocația energetică și puterea înfăptuitoare reunite în co-substanțialitate. Ajuns sau nu la nivelul cuvântului impulsul înfăptuitor al sculptorului conține în el, reunite, co-substanțiale,  ipostatic, cele trei componente: idee, gând, energia înfăptuitoare; dorința de a face, de a transpune în materie și rezultatul, obiectul ca atare. Plecată din cuvânt, din ideie, trecută prin temperatura sufletului și a energii de manifestare și materializare pentru ca, prin titlu, sculptura să se întoarcă la cuvânt. Într-un fel, și-l conține, este co-substanțială cu el așa cum Creația este în orice moment co-substanțială cu Cuvântul și cu Duhul. Exprimă totodată puterea de asumare, voința de protecție !  Formă și conținut, materie și principiu, gând și înfăptuire, prezență afirmativă ! Continuare »

Mergi Sus