Sorana Georgescu-Gorjan – ANSAMBLUL BRÂNCUȘIAN DE LA TÂRGU-JIU

Sorana Georgescu-Gorjan

Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, realizat de Constantin Brâncuşi pentru a cinsti memoria ostaşilor care şi-au jertfit viaţa în Marele Război de Întregire, a fost inaugurat în 1938. Este socotit de sculptorul William Tucker “singura sculptură a epocii moderne care poate fi asemuită cu marile monumente ale Egiptului, Greciei şi Renaşterii”.
Acest ansamblu se întinde pe o distanţă de 1250 m. Pornind de la râul Jiu, pe malul căruia s-a dat în octombrie 1916 bătălia orăşenilor cu inamicul, de-a lungul unei alei de parc şi a unei străzi special croite, se ajunge la un dâmb la răsăritul oraşului. Ansamblul este jalonat de o Masă cu 12 scaune clepsidrice, de o alee străjuită de alte scaune, de o Poartă, o Biserică şi o Coloană.

Exegeţii îl consideră cel mai frumos omagiu pentru cei căzuţi în război în epoca modernă, “cel mai de seamă monument închinat morţilor din primul război mondial, reunind sculptura, arhitectura şi urbanismul”.
Petre Pandrea scria că “ Nu există juvete de soi care să nu-şi facă armata şi să nu participe la război.” Conform unei notiţe autobiografice, Constantin Brâncuşi şi-a efectuat serviciul militar în ţară în 1902-1903.
La 4 august 1914, când Germania a declarat război Franţei, sculptorul se afla de zece ani la Paris. La 20 august 1914 şi-a oferit atelierul Crucii Roşii. În 1915 a strâns lână pentru soldaţii aflaţi pe front. La 28 decembrie 1915 a participat la o expoziţie cu tombolă, în beneficiul artiştilor polonezi victime ale războiului.
La 14/27 august 1916 România intră în război de partea Antantei. La 4 octombrie 1916, Brâncuşi îi scrie prietenului Walter Pach: “Nu voi merge la război căci consiliul de revizie nu m-a găsit apt, dar sunt foarte mulţumit că ţara mea a intrat [în luptă].” Se prezintă din nou la comisie la 23 octombrie, 14 şi 18 decembrie 1916, 15 octombrie 1917 şi la 8 noiembrie 1917 primeşte certificatul de scutire definitivă de serviciul militar. La 5 iunie 1918 îi scrie lui John Quinn, împărtăşindu-i “marea emoţie faţă de marile evenimente în curs şi admiraţia, alături de eroica Franţă, faţă de nobila şi viteaza Americă.” În iulie 1918 ajută la amenajarea unei locuinţe pentru refugiaţii de război, la Chausse (Gard) şi în timpul lucrului îşi fracturează piciorul. Îi va spune sculptoriţei Miliţei Petraşcu că a socotit accidentul “un prinos la marea suferinţă umană a războiului.”
În atelierul din Impasse Ronsin, unde se va muta la 1 ianuarie 1916, şi-a alcătuit un interior românesc, “dac şi pre-dac”, cum îl va defini Geo Bogza, cu mobilier lucrat doar de mâna lui. În acest atelier, două înalte Coloane ale Sărutului din ghips vor străjui intrarea, ca într-un templu. Va folosi bârne din case vechi demolate ca să cioplească Coloane fără sfârşit din lemn, amintind de stâlpii de pridvor din Gorj sau de stâlpii de mort pentru tinerii nelumiţi. Va distruge grupul de lucrări masive din ghips alcătuind Trecerea Mării Roşii şi va folosi materialul ca să facă Mese, rotunde şi netede, utilizate fie ca socluri, fie ca mese de lucru. Scaunele, patul, le va ciopli în trunchiuri de copaci. Atelierul său îi va aminti de pădurile de acasă, de atmosfera satului din care plecase .
În Paris a avut ocazia să vadă superbe monumente, arcuri de triumf, coloane sau poduri impozante, celebrând personalităţi victorioase, succese militare, triumfuri războinice. A realizat şi cum, în decursul secolelor, istoria îşi pusese amprenta pe oraş. Monumentele Monarhiei fuseseră dărâmate de Revoluţie, puse la loc de Restauraţie, înlocuite de Imperiu sau de Republică.
Brâncuşi a sosit la Paris la 14 iulie 1904, chiar de ziua naţională a Franţei. A fost desigur să vadă locul celebrei închisori Bastilia – ridicată în secolul XVII şi distrusă la 14 iulie 1789. În Place de la Bastille, Napoleon a pus să fie construit un elefant uriaş, macheta unei viitoare fântâni, care s-a degradat în decursul anilor. În 1840 Louis-Philippe ridicase aici Coloana din iulie, înaltă de 51,5 metri, amintind de înlăturarea lui Charles X în iulie 1930. Un “Geniu al libertăţii” aurit se află şi azi în vârful coloanei.
Brâncuşi a fost, se înţelege şi în faimoasa Place Vendôme, având în centru o Coloană de 44 metri, ridicată în 1810 de Napoleon pentru a celebra victoria de la Austerlitz. A aflat probabil că pe vremuri statuia echestră a lui Ludovic al XIV-lea se înălţase în Place des Conquêtes, rebotezată Place Louis le Grand, dar a fost distrusă la Revoluţie în 1792. Coloana Vendôme copiază Columna lui Traian şi are de jur împrejur plăci în spirală din bronzul a 1200 de tunuri. Statuia împăratului ce se afla deasupra monumentului a fost topită la Restauraţie în 1818 şi înlocuită cu o floare de crin. Noi statui, reprezentându-l pe Napoleon în uniformă şi apoi în togă, au fost plasate succesiv de către Louis Philippe şi Napoleon al III-lea. La 8 mai 1871, în timpul Comunei din Paris, la sugestia pictorului Gustave Courbet, coloana a fost dezasamblată. Va fi refăcută în 1875, iar Courbet va fi exilat pe viaţă. Prevedea oare Brâncuşi soarta similară a Coloanei sale, dezmembrată în 1996 şi refăcută în anul 2000? Destinul urmaşului lui Courbet nu s-a mai repetat însă…. Se cuvine menţionat că şi în vârful Columnei lui Traian, ridicată în anul 113 pentru a celebra victoria împăratului roman asupra dacilor, s-au perindat rând pe rând statuia acestuia, un vultur şi în sfârşit imaginea Sfântului Petru.
Brâncuşi a locuit o vreme în Place Dauphine (creată de Henric al IV-lea pentru fiul său, Delfinul Franţei). Statuia din bronz a marelui rege, aflată pe Pont Neuf, care fusese topită pentru tunuri în timpul Revoluţiei, a fost refăcută în 1818, folosindu-se bronzul altor monumente…
Arcul de triumf “de l’Etoile”, ridicat de Napoleon în 1806 după modelul arcului de triumf al lui Titus din Roma, îşi înalţă cei 51 metri la începutul faimoasei artere Champs Elysées. Bulevardul duce la Place de la Concorde, în centrul căreia străluceşte un frumos obelisc, vechi de 3200 de ani, adus tocmai de la Luxor şi aşezat acolo în 1831 de către Louis-Philippe. Din istorie aflăm însă – şi Brâncuşi a aflat probabil şi el – că pe locul obeliscului se aflase pe vremuri statuia lui Ludovic al XV-lea, iar piaţa îi purta pe atunci numele, apoi în 1793 piaţa a devenit “A revoluţiei”, monumentul a fost înlocuit cu Statuia Libertăţii şi cu faimoasa ghilotină.
Palatul Tuileries – al Ţiglăriei – care închidea perspectiva – fusese ars şi demolat de Comună. Grădinile Tuileries conduc la Arcul de triumf “Du Carrousel”, monument napoleonian copiat în 1808 după Arcul lui Septimiu Sever. Deasupra acestui frumos monument, Napoleon instalase cei patru cai din bronz aurit luaţi de la San Marco – care la rândul lor fuseseră aduşi pe vremuri de cruciaţi de la Constantinopol. Returnaţi Veneţiei în 1815 în timpul Restauraţiei, caii au fost înlocuiţi cu o cvadrigă cu statui aurite reprezentând Pacea şi Victorii.
Toate aceste monumente, bogat ornamentate, vorbesc de la sine despre vicisitudinile istoriei.
La 3 iunie 1920 Brâncuşi este solicitat în scris de locuitorii comunei natale, Peştişani, să lucreze “Monumentul eroilor căzuţi în luptele din războiul mondial” din acea comună. În iunie 1921 trece prin ţară şi vine şi la Peştişani. La 20 decembrie 1921 este întrebat în scris de ce cantitate de piatră este nevoie pentru acel “sfânt istoric al satului”, care urma a fi amplasat “peste apa Bistriţa adică peste podul de lemn”. Din arhive nu reiese însă ce reprezenta acel “monoment”.
Între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922 Brâncuşi vizitează România împreună cu frumoasa irlandeză Eileen Lane. La întoarcere se opreşte la Roma, după cum reiese dintr-o ilustrată cu imaginea Colosseumului, trimisă la 16 octombrie împreună cu Eileen surorilor Codreanu. Este de presupus că a vizitat atunci Columna lui Traian din For, Columna lui Marc Aureliu din Piaţa Colonna, precum şi Arcurile de Triumf ridicate pentru Titus, Septimiu Sever sau Constantin.
Cel mai bine păstrat, Arcul de Triumf al lui Constantin – ridicat în anul 315 pentru a celebra victoria repurtată în 312 asupra lui Maxentius – este decorat cu elemente luate din monumente mai vechi din Forul lui Traian. Cele opt coloane ale construcţiei au în vârf opt frumoase statui reprezentând figuri impresionante de nobili daci, iar panourile decorative reprezintă scene din războaiele cu dacii… Brâncuşi care-i va mărturisi peste ani lui Octavian Vuia că nu-i prea simpatiza pe romani, căci ne-ar fi adus nu “civilizaţia” ci “jandarmeria”, a privit probabil cu compasiune la imaginile strămoşilor învinşi. Aspectul de dac, pe care-l va căpăta tot mai accentuat la bătrâneţe, va fi o modalitate de a-şi afirma identitatea.
La 27 octombrie 1922, Brâncuşi îi scrie fratelui Dumitru că-i va da desluşiri pentru monumentul din Peştişani. Din păcate proiectul nu se va realiza. După cum îi va relata sculptorul peste ani lui Lucian Boz: “Există două comitete care nici până acum n-au căzut de acord.” [“Facla”, 13 octombrie 1930].
Coloana cu 3 module din lemn de stejar cioplită înainte de 1918 va fi achiziţionată de John Quinn şi va părăsi atelierul la sfârşitul anului 1922. În imagini ale atelierului vor apărea după 1925 coloane înalte cu 6 şi 9 module. În atelierul din Impasse Ronsin numărul 11, în care sculptorul se va muta în 1927, vor mai apărea până în 1930 încă două coloane din plop şi una din ghips.
În anul 1928 Brâncuşi este invitat să participe la un concurs pentru un monument la Sibiu “care să simbolizeze împlinirea idealului nostru naţional, Unirea tuturor românilor, şi contribuţia la acest act istoric a marelui rege Ferdinand I”. Îngrădirile în privinţa libertăţii de creaţie precizate în circulară îl fac să renunţe la participare.
Gândul de a ridica un monument în ţară nu-l va părăsi însă. În 1930 va discuta la Bucureşti cu primarul Dem. Dobrescu ridicarea în capitală a unei coloane fără sfârşit. Schimbarea primarului va duce la anularea proiectului.
La 5 ianuarie 1934 îşi începe activitatea cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu. În cursul aceluiaş an, sfătuită de sculptoriţa Miliţa Petraşcu, Aretia Tătărescu – preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor din Gorj şi soţie a premierului – îl invită pe Brâncuşi să ridice un monument la Târgu-Jiu. La început artistul ezită, îngrijorat că se vor repeta neplăcerile de la precedentele proiecte, dar în final acceptă, fiind asigurat că va avea deplină libertate de acţiune şi fiind mulţumit de soluţia tehnică oferită de tânărul inginer Gorjan, fiul unui bun prieten din tinereţe. La 11 februarie 1935 Brâncuşi îi scrie Miliţei că acceptă comanda, întrucât “toate lucrurile începute de atâta vreme sunt spre sfârşit” şi se simte “ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă”. Precizează: “Nu vă pot spune cât de fericit aş fi să pot face ceva la noi în ţară.”
Dacă la început se gândea doar la o Coloană, pe parcurs include în proiect şi un Portal, care trebuia “pus la o mică distanţă în interiorul grădinei (publice)”, “ca să poată fi văzut ca obiect în sine”, “cu un târcol proporţionat împrejur şi cu o bancă de piatră la dreapta şi la stânga” (corespondenţă din septembrie 1937, Brâncuşi inedit, 2004, p. 413-414). Masa este inclusă ultima.
Coloana monumentală din fontă şi oţel încheie şirul coloanelor de lemn, începute încă din 1917. Poarta reprezintă apogeul temei “Sărutului”, apărută încă din 1907, sub forma unor sculpturi, continuată prin Coloane ale Sărutului de maximă stilizare sau prin hieroglife-semnături. Structura Porţii este prefigurată în căminul din calcar ridicat în 1932. Masa este monumentalizarea mesei de ghips din atelier sau a soclurilor rotunde aflate acolo.
Catalogul expoziţiei “Brâncuşi” de la Galeria Brummer din New York (1933-34) menţionează printre exponate trei Coloane fără sfârşit din lemn şi o Coloană a Sărutului. Sculptorul a cerut să se adauge în dreptul numelor acestor lucrări explicaţii suplimentare – “Proiect de coloane care, mărite, vor susţine bolta cerească” şi, respectiv, “Parte a proiectului pentru Templul Iubirii”. Fotografia Machetei Porţii, realizată în perioada 1935-37, va apărea în 1939 în volumul Sculpture Inside and Out al Malvinei Hoffman sub denumirea de “Templul Sărutului”. Denumirea de “Poarta Sărutului” apare consemnată pentru prima dată la 27 octombrie 1938, într-un interviu acordat lui Emil Riegler-Dinu în “Seara”, ilustrat tot cu fotografia machetei. Aceeaşi imagine va fi folosită şi în frumosul articol al Claudiei Milian “Sinteză şi spirit românesc” din “Gorjanul” din 8 noiembrie 1937, când poarta propriu-zisă nu era încă decorată. Scriitoarea o vede ca pe “ o poartă de piatră mişcătoare şi simplă, ca o pagină de cronică românească”.
În actele oficiale de la Târgu-Jiu din 1937-38, “Poarta” va fi numită “Portal de piatră”, “Portalul-monument”, “Portal monumental” “Portalul Păcii”. În corespondenţa cu doamna Tătărescu, Brâncuşi vorbeşte doar despre “Poartă”. Într-o telegramă a comanditarei se cer dimensiunile pietrelor “du portique”. Inginerul Gorjan se referă la “poarta de piatră în care veţi sculpta coloana sărutului”.
Interlocutorii lui Brâncuşi din acei ani menţionează şi numele de “Poarta Eroilor” (Cioplitorul Ion Alexandrescu, V.G. Paleolog) sau “Poarta Dragostei” (V.G. Paleolog). Petre Pandrea vede în ea “Poarta sărutului fertil” şi refuză s-o considere o “Poartă a victoriei”.
Peste ani vor apărea aşa-zişi deţinători ai confesiunilor sculptorului care le-ar fi mărturisit, chipurile, cum că Poarta era “Poarta înfrăţirii eroilor” (Dan Smântânescu) sau, şi mai interesant : “arată ca o poartă dar nici pe departe nu este poartă. Nu se numeşte “Poarta sărutului” căci nu are legătură cu memoria eroilor ci monumentul “Întregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcătuit din 4 stâlpi uniţi sus cu o grindă (…) 8 regiuni care trebuiau să se alipească patriei-mame România.” (Dr Traian Stoicoiu, comunicare Liviu Popp).
În privinţa Coloanei, în toate notele scrise chiar de mâna artistului nu găsim decât formularea “Colonne” sau “Colonne sans fin”. Cataloagele Brummer în care au fost menţionate coloanele de lemn consemnează termenul “Column without end”, sau “Endless Column”.
Documentele oficiale de la Târgu-Jiu vorbesc de “o coloană”, “coloana recunoştinţei fără de sfârşit”, “monumentul recunoştinţei”, “monumentul păcii”, “coloana în amintirea Eroilor morţi în război”, “monumentul eroilor”.
Colaboratorul lui Brâncuşi în problemele tehnice ale realizării monumentului, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, s-a referit în corespondenţa cu artistul doar la “Coloană”. Îşi amintea că, în conversaţiile de lucru, Brâncuşi folosea doar termenul “Coloana” sau “Coloana infinită” (Colonne infinie). Din păcate, notele stenografiate de inginer în perioada colaborării cu sculptorul au dispărut în timpul detenţiei sale la Canal, aşa că ulterior s-a putut bizui doar pe memorie.
La 17 mai 1938, fina lui Brâncuşi, Alice Poiană, îi scrie naşului său că a văzut la Târgu-Jiu “Coloana Infinitului” şi “Poarta triumfală”. La 12 august 1938 Miliţa Petraşcu îi comunică maestrului admiraţia faţă de monumentele contemplate – Coloana şi Portalul.
La 27 octombrie 1938 în “Seara” se vorbeşte de apropiata inaugurare a “Stâlpului nesfârşit”.
Peste ani, Ion Alexandrescu va vorbi despre “Coloana Infinitului” sau “A Gloriei fără sfârşit”, Petre Pandrea despre “Columna pomenirii fără de sfârşit”, V.G. Paleolog despre “Stâlpul fără de sfârşit” sau “Columna Infinitului”. Este de menţionat că încă din 1926, în “New York World”, Flora Merril scria despre “Infinite Column” sau “Column of Infinity”, iar în 1924, în revista “L’Intransigeant”, sub o imagine a lui Brâncuşi la lucru, se vorbea despre “une colonne infinie”. Într-o încercare de autobiografie brâncuşiană, dictată lui Marcel Mihalovici, se cuvine remarcată definiţia pentru “La Colonne sans fin” – “expression de la beauté éternelle exempte de tout faux lyrisme” – dar şi faptul că adjectivul “infinie” a fost barat şi înlocuit cu “sans fin”. Opţiunea sculptorului s-a oprit deci asupra sintagmei “la colonne sans fin”. Spre sfârşitul vieţii i-a mărturisit lui P.G.Adrian (“Goya”, ian. 1957) că socotea că a atins un caracter de perfecţiune definitiv în “La Columna sin fin”, dăruită patriei sale.
Sunt greu de acceptat afirmaţia lui Dan Smântânescu care pretindea că Brâncuşi i-ar fi mărturisit în 1937 că numele real ar fi “Columna nemuririi”, ca şi informaţia transmisă domnului Liviu Popp de către răposatul doctor Traian Stoicoiu, care ştia “perfect”, chiar de la sculptor, că adevăratul nume ar fi “Coloana sacrificiului infinit”, întrucât cele 14 elemente şi jumătate ale monumentului (care sunt de fapt 15 şi două semi-elemente) ar semnifica începutul războiului la jumătatea anului 1914!
Imaginaţia cercetătorilor s-a dezlănţuit în special în privinţa altui element al ansamblului – Masa. Actul de donaţie n-o menţionează, iar la inaugurare au fost sfinţite doar Poarta şi Coloana. Într-un act al Primăriei din 9 iulie 1938 se pomeneşte despre o “masă rotundă din piatră” şi “scaune-taburele”.
Fotografia dăruită de Brâncuşi Malvinei Hoffman şi reprodusă în cartea acesteia din 1939 are în prim plan, conform textului legendei: “Round stone table and seats”. Imaginile publicate de David Lewis în 1957 şi de Carola Giedion-Welcker în 1958 menţionează doar “Table, seats, benches”, sau “Table de pierre et sièges”.
În 1947 V. G. Paleolog menţionează pentru prima oară cuvântul “ansamblu” şi pomeneşte de o masă rotundă.
Peste ani, inginerul Gorjan îşi aminteşte că artistul l-a poftit să se aşeze la “Masa flămânzilor”, iar Ion Alexandrescu că i-a vorbit despre “Masa familiei”. Ion Jianu crede că a notat pe fişele lui în 1938 după o convorbire cu Brâncuşi numele de “Masa Tăcerii”, pe care-l va publica în 1963. În 1957 Miliţa Petraşcu menţionează numele de “Masa Tăcerii” într-un articol cu amintiri despre Brâncuşi. În 1965 Petre Pandrea susţine că numele corect ar fi “Masa cinei de nuntă a ţăranilor” şi îi identifică chiar pe cei 12 nuntaşi.
Dan Smântânescu vorbeşte de “Masa de sfat a 12 căpitani de haiduci”, iar Traian Stoicoiu de “Masa Apostolilor Neamului”.
Într-un ghid din 1978 se vorbeşte de “Poarta eroilor”, de “Masa dacică” şi de “Coloana recunoştinţei infinite”. O masă alcătuită din tăblii rebut este intitulată “Masa festivă” şi inclusă în ansamblu.
Unii exegeţi au inclus în ansamblu Aleea Scaunelor şi Calea Eroilor, pe care familia Paleolog o numeşte Calea Sufletelor Eroilor.
Brâncuşi nu a dat explicaţii despre ansamblul de la Târgu-Jiu. A fotografiat şi filmat Coloana din nenumărate unghiuri, a păstrat pe peretele atelierului până la moarte fotografia machetei Porţii, a dăruit imagini ale parcului, cu Poartă, Masă şi scaune.
Simbolismul ansamblului a fost relevat însă de cercetători în nenumărate feluri.
Regretata arhitectă Silvia Păun intuia aici o concepţie ancestrală, îndreptată spre matricele primordiale ale arhitecturii. Ea releva pe axul compoziţional Vest-Est patru tipuri de monumente de arhitectură patrimonială de concepţie primordială precum: Cromlechul (templul circular de la Stonehenge sau Sarmisegetusa, reprezentat aici de cele 12 scaune de piatră din jurul Mesei tăcerii); Aliniamentul de menhire (templul linear de la Carnac sau Sarmisegetusa, reprezentat aici de Aleea celor 30 de scaune clepsidrice); Dolmenul (poarta de la Carnac, Mycene sau Stonehenge, reprezentată aici de Poarta sărutului) şi Menhirul (stâlp sau coloană, reprezentat aici de Coloana fără sfârşit). În legătură cu Coloana, arhitecta evoca “osia lumii” care leagă cerul de pământ şi semnala perfecta asemănare dintre modulii din fontă ai monumentului şi mărgelele de aur preistorice descoperite la Hinova.
În rotundul mesei s-a intuit influenţa Sarmisegetuzei Regia, cu discul solar de andezit şi cu sanctuarele sale circulare, calendare ancestrale ce marcau timpul.
Domnul Silviu Dragomir a studiat asemănarea dintre unii megaliţi din Carpaţi şi elementele ansamblului, relevând strania similitudine dintre unele simulacre şi Poarta, Coloana sau Masa.
Ansamblul este şi o materializare superbă a ancestralei tradiţii româneşti legată de cultul morţilor, sublimând mai toate obiceiurile legate de Marea Trecere.
Ansamblul începe pe malul Jiului – apă curgătoare, simbol al călătoriei fără întoarcere. Apa nu curge niciodată spre izvoare, fiind “înainte mergătoare/ şi-napoi neîntorcătoare”, ca Apa Sîmbetei sau Apa Duminicii. Masa rotundă din piatră ridicată pe mal aminteşte de mesele destinate morţilor neplecaţi sau celor veniţi “la zile mari”. Scaunele aşezate la mare distanţă sunt parcă făcute pentru umbrele tăcute ale celor ce nu mai sunt.
Aleea care porneşte de aici este mărginită de o parte şi de alta de scaune grupate câte trei, amintind de “hodinile” de pe ultimul drum sau de întâlnirile cu cei cărora li se dă “vamă” – “trei unchieşi”, “trei nevestele”, “trei fete mari”, “trei feciori de crai” – pomenite în Cântecele Zorilor din Gorj.
Poarta, aflată înainte de intrarea în Parc, a descris-o Brâncuşi însuşi Malvinei Hoffman ca “o poartă către lumea de dincolo”. Are lintoul în forma “tronului” – casa de veci a sufletelor care merg spre “dealul cu jocul”. Siluetele cuplurilor cioplite pe lintou par a forma un astfel de “joc”, “horă” a celor duşi de pe lume.
Calea trece pe la Biserică, popas obligatoriu în drum spre nemurire. Continuă apoi până la colina pe care se înalţă Coloana.
În iulie 1937, Brâncuşi a marcat locul Coloanei cu un ţăruş, aşa cum se face pentru morminte. A gândit înălţimea unui modul ca pe cea a unui stat de om – 1,80 m. Succesiunea modulelor aminteşte de romburile cioplite pe nuieluşele de alun, puse pe morminte pentru a ajuta sufletele să revină “la zile mari”. Coloana duce cu gândul şi la stâlpii, suliţele sau brazii care se pun la căpătâiul celor plecaţi.
Genialitatea sculptorului a permis fiecăruia să găsească interpretări proprii.
Pentru Ionel Jianu, “Întreg ansamblul este conceput ca o invizibilă procesiune a sufletelor eroilor, cu trei popasuri în drum către înălţarea la cer.” Masa, Poarta şi Coloana sunt solid implantate în pământ, crescând parcă din glia ţării. Întreg oraşul şi biserica sunt atrase pe parcursul procesiunii. Tot Ionel Jianu arată că ansamblul exprimă sentimentul cosmic al lui Brâncuşi, manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii: apa – râul Jiu – ; pământul – aleea din grădină, Masa şi Calea Eroilor; focul – flacăra iubirii care asigură triumful vieţii asupra morţii, exprimat prin Poartă; aerul – avântul Coloanei care escaladează văzduhul.
Petru Comarnescu a relevat legăturile între stilizarea existentă încă din neolitic, stilizarea ţărănească şi cea brâncuşiană, precizând că mesele rotunde de la ţară îşi aveau prototipul în statueta de lut ars de la Căscioarele – cultura Gumelniţa – şi apogeul în tamburii de piatră suprapuşi ai Mesei Tăcerii. În Coloană, vedea un imens stâlp al morţilor, o scară la ceruri, o prefigurare a zborului interplanetar, un simbol al infinitului vieţii în infinitul cosmosului.
Mircea Eliade a identificat în Coloana brâncuşiană motivul folcloric românesc al “Coloanei cerului”, temă mitologică atestată încă din preistorie ca axis mundi, mijloc de comunicare cu cerul. Formele romboidale repetate la infinit duc cu gândul la un arbore celest, evidenţiind simbolica ascensiunii.
Ansamblul brâncuşian cinsteşte moartea eroică dar în acelaşi timp aduce un elogiu vieţii nepieritoare. Artistul însuşi a scris: “Brad la nuntă/ Brad la moarte/ Toate-s una/ Una-s toate”.
Şi ce definiţie mai frumoasă pentru Coloană decât cea dată chiar de Brâncuşi:
“Coloana fără sfârşit este un cântec etern care ne duce cu sine în infinit, dincolo de orice tristeţe sau bucurie factice.”

 

1 Comentariu

  1. PavelFloresco spune:

    Eu am o teorie despre un posibil cod al lui Brancusi, in lucrarea mea, „Curcubeu peste enigma Graalului” (usor de gasit pe internet), deruland textul „Principele esentelor si psalmii nemuririi” pana la capitolul „Codul lui Brancusi”. M-ar bucura nespus ajutorul Soranei Georgescu Gorjan, astept chiar si un refuz, multumesc (pavelfloresco@gmail.com).

Mergi Sus