Sorana Georgescu-Gorjan – Cugetarea brâncușiană datată 5 martie 1920

Sorana Georgescu-Gorjan

Sorana Georgescu-Gorjan

Însemnările scrise de mâna lui Brâncuşi poartă foarte rar o dată. Printre acestea se află o notiţă în franceză care are chiar la început precizarea momentului când a fost aşternută pe hârtie:
“1920 Mars 5
C’est aujourd’hui que je coupe la chaîne de la remorque et que sur l’océan immense je me laisse voguer vers l’inconnu, que ma foi me guide – et si je ne viens vers toi, Dieu, ce n’est qu’une folie!”

[ “5 martie 1920
Astăzi tai lanţul remorcii şi mă las să plutesc pe oceanul imens spre necunoscut, să-mi fie călăuză credinţa – şi dacă nu vin spre tine, Doamne, nu-i decât o nebunie!”]
Textul a fost reprodus în facsimil la pagina 128 din volumul Brancusi de Pontus Hulten, Natalia Dumitresco şi Alexandre Istrati, apărut în 1986 la Editura Flammarion din Paris. A apărut în facsimil la aceeaşi pagină şi în versiunea engleză a cărţii tipărită în 1987 la Editura Harry N. Abrams din New York.
Textul nu figurează în catalogul expoziţiei La Dation Brancusi, dessins et archives, apărut în 2003 la Centre Pompidou.
Este transcris, “cu respectarea ortografiei originale” la pagina 78 din volumul Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească, publicat în 2004 la Editura Humanitas, prin grija Doinei Lemny şi a lui Cristian Robert Velescu.
“1920 Mars 5
C’est aujourd’hui que je coupe le chene de la remorque et que sur l’Ocean imans je me lesse voguer vers l’inconnu, que ma fois me guide et si je viens vers tois Dieu, ce n’est qu’une folie.”

Comparând textul din facsimil cu cel transcris observăm o deosebire : “si je ne viens” a devenit “si je viens”, ceea ce schimbă radical sensul – “şi dacă vin spre tine, Doamne, e doar o nebunie”.
Studiind facsimilul constatăm că Brâncuşi este influenţat de română atunci când scrie “le chaîne” în loc de “la chaîne”, pentru substantivul “lanţ”. Ortografiază cu “s” la sfârşit cuvintele “foi” (credinţă) şi “toi”. Litera cu care încep cuvintele “foi” şi “folie” este clar “f” şi se deosebeşte categoric de “j”.
În varianta engleză din 1987 a volumului semnat de Hulten et al., traducerea respectivului text, oferită la pagina 269, se îndepărtează de original:
“Today I am cutting the towline and casting myself adrift on the vast ocean toward the unknown, with joy to steer me. And if I should veer toward thee, Lord, it’s just a joke.”
Cuvântul “foi” (credinţă), a fost citit ca “joie”(bucurie), şi ca urmare nu s-a tradus prin “faith” ci prin “joy”. “Folie” (nebunie) s-a transformat în “joke” (glumă). Lipseşte şi aici vocabula “ne”- “not” astfel încât textul a devenit “Şi dacă voi vira spre tine, Doamne, e doar o glumă”.
În volumul Paolei Mola Studi Su Brancusi, apărut la Milano în 2000, între aforismele oferite în traducere italiană găsim la pagina 105:
“5 marzo 1920. È oggi che taglio la catena di traino e che sull’oceano immane mi lascio navigare verso l’ignoto, che la mia gioia è guida. E se non vengo verso di te Dio, non è che una follia!”

Şi aici cuvântul “foi” a fost citit ca “joie”“gioia” (bucurie).
În ediţia din 2004 a cărţii Aforismele lui Brâncuşi de Constantin Zărnescu, descoperim la pagina 123 că aforismul 158, prelucrat din aforismul 32 de la Petre Pandrea – “Am schimbat deja albastrul vestmintelor mele cu albul şi galbenul – drept urmare a unei vârste înaintate.” – a fost completat cu un text nou, fără nici o indicaţie de sursă:
“Tai – astăzi – lanţul tuturor poverilor sufleteşti –, lăsându-mă purtat de oceanul imens, înspre necunoscut, având drept ghid bucuria mea!…Însă, dacă nu vin spre tine, Doamne, nu este totul decât nebunie!…”
Culegătorul român al cugetărilor brâncuşiene face aceeaşi greşeală de lectură ca şi traducătorii în engleză sau italiană, interpretând cuvântul “foi” – credinţă – prin “joie” “bucurie”. În plus îşi ia libertatea să traducă cuvântul “remorque” prin sintagma “toate poverile sufleteşti”, explicând cu de la sine putere ce a vrut să spună artistul. Elimină şi indicaţia datei, care este un element foarte important.
Să vedem ce putem deduce despre starea de spirit a artistului la începutul anului 1920. Nu se poate spune că avea motive prea mari de bucurie. Aflase nu de mult că mama, pe care o iubea, se săvârşise din viaţă departe de el. La 24 ianuarie îl condusese pe ultimul drum pe bunul său prieten Amedeo Modigliani, plecat prea devreme dintre cei vii. Şi în plus se confruntase cu un scandal care îl mâhnise profund. Să ne amintim istoria celebrei Prinţese X.
În 1909 Brâncuşi a cioplit în marmură un frumos portret, Femeie privindu-se în oglindă, a cărui imagine se mai păstrează doar în fotografii de arhivă (Ph 407, 408).
Dintr-un articol publicat de Roger Devigne, aflăm că sculptorul i-a arătat fotografia unui bust frumos, precizând că, pornind de la acea eboşă, a lucrat timp de cinci ani, a simplificat şi a făcut ca materia să exprime inexprimabilul. [“L’Ere nouvelle”, 28 ianuarie 1920, p. 6].
Criticul englez Roger Fry scria într-o epistolă din aprilie 1922 că Brâncuşi a distrus bustul pe care-l socotea doar un studiu pregatitor, dar că din fericire a păstrat fotografia.
Rezultatul simplificării şi stilizării a fost oferit în iulie 1916 pentru expoziţia “L’Art moderne en France”, organizată de André Salmon dar nu a putut fi expus pentru că formele lucrării sugerau un falus. La acea expoziţie au participat şi Matisse şi Picasso. În 1922 Salmon îşi amintea că pe vremuri i se interzisese să expună bustul Prinţesei X la Salon d’Antin.
În septembrie 1916 Brâncuşi îi expediază lui Marius de Zayas pentru nou înfiinţata “Modern Gallery” din New York exemplarul din marmură refuzat la Paris, precum şi o versiune în bronz. Le intitulează “Portrait de Madame P.D.K.” şi recomandă să nu fie expuse împreună.
Marmura va figura în expoziţia personală “Brâncuşi” de la respectiva galerie, deschisă între 23 octombrie şi 11 noiembrie 1916 şi va fi achiziţionată în martie 1917 de John Quinn cu 1000 dolari. Colecţionarul o va împrumuta pentru expoziţia “Contemporary French Art” de la “Sculptors’Gallery” din New York (24 martie – 10 aprilie 1922) sub numele de “Head of Mlle. Bonaparte” (1914). După decesul lui Quinn, va figura la expoziţia “Brâncuşi” de la Galeria Brummer (17 noiembrie – 15 decembrie 1926) ca “Portrait” (1916). În prezent se află la “Sheldon Memorial Art Gallery, la Universitatea din Nebraska, ca Princess X.
Versiunea în bronz – intitulată Portrait of Princess Bonaparte – , achiziţionată de Walter Arensberg, a figurat la prima expoziţie organizată între 10 aprilie şi 6 mai 1917 la New York de către “Society of Independent Artists”. În 1926 va apărea la Galeria Brummer ca “Portrait”, în 1949 la Chicago ca The Princess. Se află în prezent la Muzeul de Artă din Philadelphia, ca Princess X.
Dacă în America drumul operei a fost lipsit de incidente, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Franţa. După eşecul de la Salon d’Antin a mai urmat unul. Brâncuşi a trimis o altă versiune în bronz a lucrării – Sculpture – la cel de-al XXXI-lea Salon organizat de “Société des Artistes Indépendants” la Grand Palais din Paris între 28 ianuarie şi 29 februarie 1920. Lucrarea, identificată de Matisse sau de Picasso – nu se ştie bine de care din ei – drept cea respinsă la Salon d’Antin, stârneşte exclamaţia “Voilà le phallus!”. Organizatorii expoziţiei, speriaţi de un eventual scandal, fac ca lucrarea să fie retrasă de poliţie înainte de vernisaj, pentru a nu şoca autorităţile.
Brâncuşi este extrem de indignat. Explică tuturor că nu a intenţionat nici un fel de aluzii obscene în lucrarea sa. Îi povesteşte lui Roger Devigne cum a creat sculptura simplificând o lucrare mai veche.
“Timp de cinci ani, am lucrat, am simplificat şi am făcut ca materia să exprime inexprimabilul. “Şi materia este atât de frumoasă, cu liniile sale sinuoase, ce strălucesc asemeni aurului curat şi strâng într-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pământ.” “Este Femeia, sinteza însăşi a Femeii. Este eternul feminin al lui Goethe, redus la esenţă.”
[“Cinq ans, j’ai travaillé, j’ai simplifié, et j’ai fait dire à la matière l’inexprimable.” “Et ma matière est si belle, en ses lignes sinueuses, qui brillent comme de l’or pur et qui résument, en un seul archétype toutes les effigies féminines de la terre.” “C’est la Femme, la synthèse même de la femme. C’est l’éternel féminin de Goethe, réduit à son essence.”]
În sprijinul sculptorului intervin în presă intelectuali luminaţi.
“Le journal du peuple” din 25 februarie 1920 publică un apel “Pour l’indépendance de l’art”, semnat de peste 70 de personalităţi din domeniile artei. Regăsim aici numele artiştilor fovi – Dufy, Derain, nu însă şi Matisse –, cubişti – Picasso, Braque, Léger, Gris, Lipschitz, Laurens, Gleizes, Metzinger, Lhote, Archipenko – , dadaişti – Picabia, Ribemont-Dessaignes, dar şi al compozitorilor Satie, Auric, al scriitorilor Cocteau, Roché. Prietenii români ca V. G. Paleolog cu soţia sau doctorul Marbé sunt prezenţi şi ei. Este semnată şi o Madame Curie, care este probabil Miliţa Petraşcu, din perioada când era căsătorită Curie. (În Brâncuşi inedit există numeroase scrisori semnate Miliţa Curie).
Artistul este profund mâhnit. Îi va scrie lui Blaise Cendrars în martie 1920 că se simte ca “unul care a fost lovit mortal în întuneric” [“quelqu’un qu’on a assommé dans l’obscurité”]. Acea experienţă nefericită îl va face să nu mai expună multă vreme la Paris.
Nu putem şti cu certitudine la ce se referă data de 5 martie 1920. Ce mi se pare indubitabil este faptul că în acea perioadă pe Brâncuşi nu-l caracteriza “la joie” – bucuria. Este limpede că în faţa încercărilor, sculptorul se îndreaptă spre “la foi”– izvorul nesecat al credinţei sale – şi spre Dumnezeu.
În sprijinul acestei afirmaţii, să revenim la cele consemnate în Brâncuşi inedit, p. 78. Înaintea textului în discuţie se găseşte precizarea : “fraze notate pe două foi de hârtie îngălbenite”. Textul citat apare pe prima pagină, în continuare, pe pagina a doua este scris cu ortografia artistului:
“que je suis malheureux mon Dieu! – pour prendre un peu de ce que tu as mis sur la têre où existe tous ce que je possède – et la plus grande partie je voudrais que ce soite à toi.”
[ “Cât sunt de nefericit, Doamne – ca să iau un pic din ceea ce ai pus pe pământ, unde există tot ce posed – şi cea mai mare parte aş dori să fie a ta.” ]

Textul nu figurează printre facsimilele publicate până în prezent. Dacă a fost scris la aceeaşi dată cu cel anterior, este clar că artistul îşi exprimă credinţa în divinitate. Formularea ne aminteşte de cuvintele din momentul de vârf al Liturghiei, pe care artistul a ascultat-o de atâtea ori în biserica ortodoxă:
“Ale tale, dintru ale tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”
Data de “5 martie” are şi pentru mine o însemnătate cu totul specială – la 5 martie 1985 tatăl meu, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, autorul concepţiei tehnice a Coloanei monumentale, a părăsit această lume rostind cu ultima suflare cuvântul “VERTICAL!”
Este, poate, o simplă coincidenţă dar i se potrivesc şi lui atât de bine cuvintele sculptorului : “Azi tai lanţul remorcii şi mă las să plutesc pe oceanul imens spre necunoscut, să-mi fie călăuză credinţa!”

Sorana GEORGESCU-GORJAN

Mergi Sus