Arta și cultura în Târgul lui Brâncuși

Târgu-Jiu, oraş al interferenţelor culturale

Un rol important în afirmarea spirituală a Gorjului, judeţ care în 1912 avea 230.000 locuitori (95,8% în mediul rural şi 4,2%, respectiv 9763 locuitori, în Târgu-Jiu, singurul oraş la acea dată)  l-a avut reşedinţa, care cunoaşte în această perioadă o dezvoltare remarcabilă, devenind centrul cel mai important, atât din punct de vedere economic, cât şi cultural . Locuitorii, proprietari de pământ, meseriaşi, comercianţi, funcţionari îşi leagă viaţa statornic de pământul pe care-l cultivă, de negoţul pe care-l fac, de meseria aleasă. Ei îşi denumesc uliţele după specificul muncii: Olari, Pietrari, Dogari, Cărămidari, Negustori etc.
Beneficiind de o poziţie favorabilă şi de o climă blândă, oraşul avea 2.432 locuitori în 1869, 3.346 în 1880, 6.634 în 1900 şi în jur de 7.000, în 1905. Utile pentru discuţia noastră poate fi şi structura naţională: în 1880 erau 3.092 români, 139 germani, 42 sârbi, 32 evrei, 25 unguri, 4 greci, 3 italieni, un englez şi un francez. În 1900 erau 5.504 români, 1.151 supuşi străini (majoritatea români ardeleni) şi 79 fără cetăţenie .

Prezenţa elementului românesc de peste munţi la Târgu-Jiu, dar şi în alte localităţi, cu deosebire a intelectualilor, ne va uşura înţelegerea specificului dezvoltării spirituale a Gorjului. Şi noi suntem de acord cu afirmaţia, că ne place sau nu ne place – ca gorjeni – fără aportul ardelenilor sau bănăţenilor (mehedinţenii aparţin mai degrabă tiparului bănăţean decât celui oltean), renaşterea culturală pe acest meleag ar fi întârziat ori s-ar fi petrecut la alte dimensiuni decât cele cunoscute .
Primul motiv al acestei situaţii speciale este că gorjeanul, credincios tipului de cultură de sorginte mitologică, folclorică se orientează mai lesne către o realitate metafizică, transcendentă, tinzând spre depăşirea vremelnicului şi ignorând adesea componenta concretă a vieţii, în timp ce, spre deosebire de el, ardeleanul şi bănăţeanul – occidentalizaţi mult mai de timpuriu pe variantă austriacă ( şi aceasta înseamnă educaţie, legislaţie, presă, tehnologie, burghezie rurală şi urbană etc. ) – consideră actualul, socialul drept o realitate în care te arunci la modul direct, pentru că numai astfel poţi cuprinde mai mult adevăr despre tine şi ceilalţi.
În al doilea rând, din aceeaşi cauză, mentalitatea şi atitudinea fundamentală faţă de lume şi viaţă a gorjeanului şi ardelean/bănăţeanului se află la poli opuşi. În cazul celui dintâi primează paseismul (cultul deseori exagerat faţă de trecut) şi utopia (apetenţa pentru proiecte ideale, grandioase, rămase însă mereu în plan ipotetic), ambele neproductive în plan social. Pentru cea de-a doua situaţie – ardeleanul şi bănăţeanul – primordial este activismul, adică prezentul şi, pe cât posibil, viitorul constituit exclusiv pe baze raţionale. Sintetizând, atributul fundamental care face diferenţa dintre cele două tipuri de gorjeni (cei de baştină – rămaşi acasă şi cei adoptaţi – stabiliţi vremelnic sau definitiv aici) este modalitatea de abordare a existenţei şi devenirii sociale: prin evadare într-un absolut greu controlabil (trecut sau viitor) – în cazul gorjeanului, prin ancorarea în realitate imediată,   în cotidian – a celui de peste munţi .
Reprezentanţii mişcării culturale  de înnoire spirituală şi materială, de la cumpăna veacurilor, au avut foarte clar în minte absenţa aşezămintelor culturale. Din această cauză vom constata perseverenţa amplasării de săli pentru biblioteci publice sau spectacole artistice, pe lângă şcoli dispensare şi bănci populare. În felul acesta, în societăţile de lectură – o adevărată modă pe atunci –, conferinţele cu teme variate de interes obştesc, recitările, spectacolele formaţiilor corale şi ale celor de teatru popular au devenit formulele indivizibile ale acestei mişcări.
Faptul că modelul Gorjului a fost extins la scara întregii ţări în primii ani ai secolului al XX-lea demonstrează că aici s-au pus bazele nu unui experiment, ci unei strategii socio-culturale complete, care a păstrat şi valorificat măsura şi tiparul unei necesităţi naţionale. Cu o precizare, gorjenii nu au fost singuri, cunoscut fiind aportul ardelenilor, bănăţenilor şi altora. Este aici, în acest judeţ, un interflux de idei care se experimentează şi pleacă mai departe în întreg spaţiul românesc.

Teatrul şi viaţa muzicală

În cadrul vieţii culturale târgujiene un loc important îl deţine activitatea teatrală.  În 1869, pe când era preşedinte al Tribunalului Gorj, Francisc Milescu, originar din Turnu-Severin, cu studii la Viena a început construcţia pe proprietatea sa a unui imobil destinat spectacolelor . Documentele relevă, fără dubii, existenţa în 1875 a unei trupe profesioniste de teatru, care organiza cu prilejul zilei de Sf. Nicolae o reprezentaţie în beneficiul Bisericii . Mai mult, în 1877 când Milescu este primarul Târgu-Jiului, localul avea deja structura în care s-a păstrat până la demolare.
Vom reţine, de asemenea, rolul important al soţiei sale, Eliza Lascăr (sora omului politic liberal Vasile Lascăr) în edificarea teatrului.
Aşadar, în 1875, în Târgu-Jiu funcţiona deja o trupă de teatru. Ea avea, spre deosebire de formaţiile de amatori, un cert statut profesionist, fiind o structură culturală care funcţiona administrativ sub conducerea unui director. Avea la dispoziţie un spaţiu închiriat, protejat de intemperii, prevăzut cu mobilier şi sistem de iluminat. Aici, pe lângă spectacolele şcolare ori ale acelor de amatori, în perioada 1875-1900 s-au putut viziona producţiile trupelor profesioniste locale, dar şi acelea ale companiilor teatrale venite în turneu la Târgu-Jiu . În epocă sunt cunoscute numeroase turnee de acest gen realizate de M. Millo, C. Nottara, Aristizza Romanescu etc.
De o viaţă muzicală organizată se poate vorbi de la 1872 încoace, odată cu înfiinţarea Şcolii Normale de învăţători, la care se predă şi această disciplină. Dar o mişcare apreciabilă şi statornică începe abia după inaugurarea Gimnaziului „Tudor Vladimiresu”. Anuarele acestei şcoli înregistrează serbările de la zilele naţionale, cu producţii declamatorii şi muzicale executate de corul şcolii condus de profesorul Şt. Bobancu, sufletul entuziast al tuturor manifestărilor culturale şi artistice, ajutat de maestrul de muzică Gh. Cernican . Acelaşi Bobancu a înfiinţat la Târgu-Jiu „Societatea filarmonică”, în 1892, care susţinea concerte, cu deosebire în biserici, banii obţinuţi fiind cedaţi elevilor cu probleme materiale. Tot el a înfiinţat „Societatea  germană de cântece” precum şi un cor românesc .
În 1902, profesorul D. Avramescu, la iniţiativa inginerului Aurel Diaconovici, împreună cu Iuliu Moisil, Witold Rolla Piekarski, I. Popescu-Voiteşti, Anghel Niculescu, I. Wirnstl, Iosif Schmidt-Faur, Iosif Minof ş.a. pun bazele „Societăţii corale Lira Gorjului” care a organizat la începutul lui decembrie prima şezătoare literaro-muzicală . Societatea dispunea de un cor şi o orchestră, devenind până la război, un adevărat focar artistic nu numai pentru Gorj, ci şi pentru judeţele vecine.
Momentul de răscruce al emancipării mişcării muzicale gorjene l-a reprezentat stabilirea pe acest meleag, prin căsătorie cu doctorul Dimitrie Culcer, primul medic „spitalicesc” din Gorj , a Anei Bălcescu, nepoata revoluţionarului paşoptist. Posesoare a unei solide educaţii muzicale primite în familie (la Craiova avusese ca profesor de pian pe Eliza Seigelert), crescută  într-un mediu în care muzica – la figurat, dar şi la propriu – era la ea acasă (în 1874, pe când Ana avea 14 ani, oaspete al tatălui său fusese celebrul compozitor Franz Liszt, care, impresionat de talentul tinerei domnişoare, nu pregetase să o invite a cânta împreună, la patru mâini, mai multe piese clasice), Ana Bălcescu a indus în mica lume a Jiului de Sus un indiscutabil farmec personal, adică toate acele atribute ce caracterizaseră generaţia de la 1848, căreia îi aparţinea atât tatăl ei Barbu, dar mai ales unchiul Nicolae Bălcescu .
În casele soţului, de pe str. T.Vladimirescu, nr. 32, ea va organiza, după moda timpului din marile oraşe, un salon literar-muzical, în care intelectualitatea din Târgu-Jiu, în fiecare după-amiază de joi, discuta literatură, făcea muzică şi teatru. De o discreţie admirabilă, Ana nu şi-a dezvăluit talentul muzical decât în perimetrul salonului, alături de prietena sa, remarcabila pianistă Rachel Mudbeck de Vilers (o belgiancă stabilită în oraş, cam în aceeaşi perioadă), unde oferea participanţilor adevărate regaluri pianistice interpretând din Beethoven, Liszt ori Chopin. Dacă nu a evoluat niciodată în public, Ana şi-a pus în slujba artei toate cunoştinţele, organizând ea însăşi trupe de studenţi (cum îşi va aminti mai târziu Mihail Cruceanu, cunoscutul intelectual târgujian de stânga)  sau cu ajutorul lui Victor Dumitrescu-Bumbeşti, student la Conservatorul din Bucureşti, generând adevărate regaluri  muzicale sau de artă dramatică pe scena Teatrului Milescu .
Pentru rezonanţa din epocă să consemnăm prezenţa pe scena Teatrului Milescu a celebrei cântăreţe Elena Teodorini. După un spectacol admirabil, în ziua plecării, 15 februarie 1900, la gară i s-a făcut o impresionantă manifestare. Titu Frumuşanu, deputat de Gorj, după ce a recitat un sonet scris de căpitanul Emanoil Pârăianu, a determinat următorul răspuns din partea artistei, reluat de ziarul „Adevărul”: „Nu sunt oratoare ca să pot răspunde la cuvintele dumneavoastră pline de entuziasm…, dar vă declar că am cutreierat lumea, unde în străinătate ca şi în ţară, am dobândit multă simpatie; niciunde însă nu am fost mai mişcată de succesul meu, ca aici la Târgu-Jiu, unde este şi cuibul strămoşilor mei, unde am cules o adevărată glorie românească .” Precizăm că atât Elena Teodorini, cât şi marea actriţă Aristizza Romanescu, după mamă, sunt gorjence.
Să reţinem aici o altă doamnă, ce făcea parte din aceeaşi familie: Zoei Bălcescu-Mandrea. De numele ei se leagă şi foarte cunoscutul „episod Eminescu”. Marele poet s-a aflat la Floreşti – Gorj în vara anului 1878, la invitaţia soţilor Mandrea, aşa cum aflăm din mai multe surse.  Se vorbeşte chiar de o idilă cu Elena Duţescu, fata preotului din localitate. „Creaţia de natură erotică din acea vară – susţine un cercetător al locului – e legată de începutul unei idile confirmată chiar de poet în «Freamăt de codru» având ca subiect pe fata preotului din sat… Eminescu şi-a permis să contemple din poiana cu brazi şi în serile cu lună plină, chipul tânăr şi frumos al unei oltence, care i-a însemnat un crâmpei din cel de-al 28 an al vieţii”.  Luceafărul poeziei româneşti se afla în Gorj după ce în viaţa lui se derulase un episod extrem de nefericit asupra căruia am insistat pe larg într-o altă lucrare.

Artele plastice

Perioada ce ne stă în atenţie se caracterizează şi printr-o notabilă prezenţă gorjenească în domeniul artelor plastice. La 1855 poposeşte în Gorj pictorul Mişu Popp, care realizează în acelaşi an picturile Bisericii Domneşti din Târgu-Jiu şi a celei din Gârbov. Revenit peste patru ani va realiza o serie de portrete, multe aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Târgu-Jiu. Mai târziu, între 1860 şi 1861, vor pune pe şevalet desene, acuarele şi uleiuri cu mânăstiri şi alte locuri de rezonanţă istorică: Gh. Tatarescu, Henric Trenk  şi acelaşi Mişu Popp .
Tot în acei ani, la Ţânţăreni, Zoe Bălcescu-Mandrea, protectoare a lui Eminescu, amintită de noi , va transpune în imagini conacul, parcul, satul şi pădurea Floreştiului. Biserica veche de aici păstrează până în zilele noastre portretele lui Barbu Bălcescu şi Elenei Aman, realizate de această talentată pictoriţă .
Să-l amintim în acest context şi pe Mihail Dan, născut în 1836 la Budieni (azi com. Scoarţa, jud. Gorj), care la recomandarea lui Th. Aman va intra ca bursier la Şcoala Naţională de Arte Frumoase. A rămas în istoria artei ca un excelent portretist, între marile sale realizări numărându-se portretele lui M. Kogălniceanu, V. A. Urechia sau Dimitrie Bolintineanu.
Născut în localitatea Bolboşi, în 1865, C. Bălăcescu, absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova şi al Academiei de Belle-Arte din Veneţia şi Milano, cum singur se recomanda,  s-a dedicat sculpturii, expunând atât în ţară cât şi în străinătate. În 1894 va începe lucrul la bustul lui Tudor Vladimirescu, disputat de Târgu-Jiu, dar câştigat de oraşul Baia de Aramă, din Mehedinţi, unde se află şi astăzi. În 1898 termină şi instalează creaţia sa de căpătâi, monumentul lui  Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu . Aici, pe la 1900, a poposit şi Badea Cârţan, fiind fotografiat de Iuliu Moisil, directorul Liceului „Tudor Vladimirescu” .
Înainte de sfârşitul veacului îşi începe ucenicia şi oferă primele roade artistice, C. Brâncuşi, cel care va domina cu uriaşa lui statură arta secolului XX.  La 31 august 1895, era admis la specializarea sculptură în lemn a Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova, pe care o termină în 1897, clasându-se pe locul întâi. În acelaşi an modelează bustul lui Gheorghe Chiţu, fondatorul şcolii respective şi mare om politic.  Apoi, la 30 septembrie 1897, se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, debutând în cadrul Expoziţiei Regionale de la Craiova, unde a expus acelaşi bust, bucurându-se de elogiile tuturor.
Tot acum, Witold Rolla Piekarski ilustrează reviste şi cărţi, introducând întâia oară în grafica românească vignetele, de sorginte folclorică şi, tot în premieră, împrumută păpuşilor de lemn realizate la Fabrica de jucării de la Novaci superbele costume gorjeneşti .
Introducerea tardivă a luminii în Târgu-Jiu i-a împiedicat pe gorjeni să ia cunoştinţă mai devreme cu cinematograful, această invenţie despre care doar auziseră. Cel care îşi asumă responsabilitatea de gazdă pentru această noutate este, prin 1906-1907, Teatrul Milescu .
Toate aceste evenimente şi acumulări au însemnat paşi importanţi în modernizarea oraşului Târgu-Jiu, cu rezonanţă în judeţ, în primul rând prin sosirea unui număr însemnat de intelectuali, dascăli, plasticieni, antreprenori, ofiţeri etc., oameni cu educaţie şi instrucţie intelectuală clasică, receptivi la fenomenul cultural şi dornici de manifestări, cu certitudine de sporită anvergură, faţă de ceea ce se întâmplase până atunci în liniştitul târg al Jiului de Sus.

Mergi Sus