Începând cu anul 2012, Simpozionul Internațional „Brâncușiana” a fost analizat, din punct de vedere al conceptului artistic, de către Mălina Conțu, specialist în cadrul Biroului de Artă Europeană şi Arte Decorative al Muzeul Național de Artă al României. Iată, în cele ce urmează, considerațiile critice ale domniei-sale cu privire la ediția din acest an.

«Aflat la a 12-a ediţie, acest simpozion tinde să se transforme într-un festival de arte vizuale incluzând deja în prezenta structură, alături de tradiţionala tabără de sculptură dedicată memoriei lui Brâncuşi, o tabără de pictură pusă sub egida unui pictor gorjean de origine evreiască, Iosif Keber. Două manifestări distincte deocamdată, care sperăm pe viitor să fie împletite într-un suflu comun, ele au reunit la această ediţie un număr de 12 artişti ce, pe parcursul celor două, respectiv trei săptămâni de desfășurare a evenimentului, au creat o serie de lucrări menite a îmbogăţi patrimoniul oraşului. Fiind relativ diferite, cele două evenimente necesită o abordare separată, pornind de la specificul fiecărui mediu: sculptură, respectiv pictură.

Simpozionul de sculptură

Reunind şase artişti din trei ţări diferite (România, Turcia, Republica Moldova), ediţia a XII-a a Simpozionului internaţional de sculptură Brâncuşiana (3-24 august 2015) s-a remarcat, comparativ cu ultimele două ediţii, printr-o mai mare detaşare a artiştilor de influenţa exercitată peste timp de moştenirea marelui maestru. Cu toate acestea, legăturile intrinseci cu acesta se păstrează, însă ele sunt adaptate contextului de recepţie actual. Dacă la ediţiile anterioare am putut regăsi similarităţi conceptuale şi formale mai evidente, la ediţia din acest an, aceste dialoguri cu modelul brâncuşian s-au împletit într-un mod mai subtil. Cele şase universuri artistice au negociat diferit moştenirea lăsată de marele maestru.

În primă instanţă s-a remarcat, la patru dintre cele şase lucrări, tema iubirii, o temă eternă a umanităţii şi a artei, împărtăşită de artişti în moduri pe cât de felurite pe atât de inedite. În acest context vast, sărutul lui Brâncuşi este una dintre instanţe, o staţie în eternitate. Iubirea ca împletire, iubirea ca plângere sau iubirea ca sursă a vieţii şi vitalităţii ar fi cele trei ipostaze pe care le putem remarca la sculpturile realizate aici. Iubirea ca împletire, armonie sau armonizare a verigilor/formelor, dualităţilor/vecinătăţilor transpare în sculpturile lui Florin Codre şi Ion Zderciuc. Dacă la Codre se remarcă împletirea corzilor/trompelor/structurilor de tip ADN într-un sărut globalizator, la Zderciuc corpurile celor doi îndrăgostiţi se regăsesc într-o strângere indestructibilă, eternă. Pieta lui Maxim Dumitraş ne aduce ipostaza îndurerată a iubirii, transfigurată în tristeţe odată cu pierderea uneia dintre verigile împletiturii. La Dumitraş verticala, un principiu al vieţii, şi orizontala ca simbol al liniştii sunt despărţite pentru a configura un echilibru al contrariilor. A treia ipostază a iubirii e subliniată de sculptura lui Zekeriya Erdinç, Taurul, un vechi simbol al virilităţii şi energiei. În acest caz, ipostaza aleasă de artist a plecat de la reinterpretarea unui vechi mit al antichităţii, iubirea dintre Zeus şi Europa, privit aici din perspectiva „eternităţii vitalităţii şi fertilităţii” cum artistul afirmă. Taurul lui Zekeriya Erdinç este întors cu coarnele spre pământ, traducând astfel ideea suprimării gravităţii, dar şi principiul regenerării, întrucât pământul este simbolul feminin al fertilităţii.

Al doilea filon ideatic care se desprinde şi transpare la unele dintre sculpturile realizate cu prilejul acestui eveniment este principiul vieţii şi al energiei, o transpunere a dorinţei/aspiraţiei către înalt a lui Brâncuşi dar şi o consecinţă a iubirii. Viaţa, energia, mişcarea, transformarea definesc universul în care trăim, un infinit în care statismul sau inerţia nu îşi au locul, nici măcar odată cu moartea când metamorfoza materiei inerte continuă. Astfel, acest principiu al vieţii, definit prin energie şi mişcare, în fond vitalitate, e un principiu al existenţei, al fiinţării, în sens heideggerian, fiind surprins, voit sau intuit de trei din cele şase sculpturi. Taurul lui Zekeriya Erdinç îl afirmă cu străşnicie, înfipt în solul Geei, la fel şi corzile ADN-neice ale lui Codre, energic împletite pentru a afirma vitalitatea trăirii şi, nu în ultimă instanţă Lamentaţia lui Metin Kar.

Asupra acestei lucrări mă voi opri sumar, întrucât ea vorbeşte de speranţă prin transcenderea suferinţei. Cele două forme ale sculpturii lui Kar, împletite, ascendente transmit, dincolo de suferinţă, speranţa întru ascensiune. Viaţa în acest caz începe odată cu revolta şi cu aspiraţia către libertate.

Între aceste „împletiri” de idei şi forme eterne, ancestrale îşi fac loc subtil în această ediţie a simpozionului de sculptură o serie de referinţe recente, legate de problematici actuale ale societăţii în care convieţuim. Privesc aceste trimiteri ca pe nişte încercări de aliniere a moştenirii brâncuşiene în acelaşi spirit, la trăirea actuală, ca pe nişte reveniri şi ancorări în prezent ale aceleaşi expresii artistice profunde. Între aceste referinţe, absente la ediţiile anterioare, observ prezenţa figurativului (Zekeriya Erdinç şi Cătălin Geană) şi sugestia politică (Metin Kar). Prezenţa Taurului şi a Mâinii „gonflate” aduc la acest simpozion, mai mult decât la ediţiile anterioare imaginea recognoscibilă şi, de ce nu, fac trimitere, lucrarea lui Geană în mod special, la realitatea de plastic în care trăim. Acea mână, cu ideea mâinii divine la origine, dar neomiţând că mâna e principalul instrument al creaţiei, face prin forma sa trimiteri ludice la figurinele gonflate ale lui Jeff Koons cu o sugestie subtilă la societatea de consum.

Al doilea aspect aparte al acestei ediţii, absent în preocupările brâncuşiene, dar pregnant în arta recentă este sugestia politică, subliniată de sculptura lui Metin Kar. Lamentaţia sa rememorează nu numai aspiraţia întru lumină şi viaţă ci şi conflicte sociale recente, marcate de abuzul autorităţii în Turcia. Cu toate acestea, tema autorităţii şi a abuzurilor ei e prezentă în lucrarea lui Kar sub aspectul sublimat şi concis al speranţei întru trăire.

În concluzie, remarc la ediţia din acest an a simpozionului internaţional de sculptură, atât sub aspect tematic cât şi formal, persistenţa unor aspecte definitorii pentru creaţia brâncuşiană împletite armonios şi subtil cu câteva referinţe recente, mai prezente şi mai pregnante decât la cele două ediţii anterioare pe care le-am analizat. Sunt referinţe care ilustrează o încercare de aducere în prezent a moştenirii brâncuşiene, nu atât prin reinterpretare, cât prin (re)tematizare: aspectul politic şi aspectul ludic.

Simpozionul de pictură

Aflată la a cincea ediţie (10-24 august 2015), această tabără de pictură devine în acest an a doua componentă a simpozionului de arte vizuale intitulat „Brâncuşiana”. Desfăşurată în staţiunea Rânca, ediţia din acest an a reunit şase artişti (România, Polonia, Bulgaria) care, timp de două săptămâni au creat împreună, dând naştere unor picturi menite a completa patrimoniul oraşului Târgu Jiu.

Cele 10 picturi realizate în această tabără reflectă şase universuri distincte, aparent lipsite de legătură unele cu altele, dar coerente în demersul individualizant urmat. Se pot remarca totuşi, o serie de puncte de coeziune în abordările pictorilor reuniţi în tabără. Dacă pentru unii dintre ei a însemnat deschiderea către loc şi interacţiunea cu peisajul, pentru alţii relevantă a fost redarea stării interioare şi a trăirii personale, exprimată sub diverse formule plastice.

În primă instanţă ne vom opri la redarea trăirii prin intermediul peisajului şi deschiderea către ceea ce „grăieşte” locul, transpus prin propria emoţie, percepţie şi interpretare. Peisajele lui Ivailo Mirchev (Bulgaria) şi compoziţia amplă a lui Vasile Fuiorea se subsumează acestei tendinţe. Cele două privelişti realizate de Ivailo Mirchev, descind dintr-o tradiţie mai veche a picturii bulgăreşti redând familiarul prin intermediul detaliului specific şi recognoscibil. Este peisajul de la Rânca ilustrat, dar este şi specificul îndeletnicirilor oamenilor de acolo, tăiatul lemnelor şi spălatul rufelor, ambele preocupări ancestrale definitorii pentru spaţiul balcanic. A doua perspectivă peisagistică, cea a lui Vasile Fuiorea, „transpune” peisajul muntos de la Rânca în planul imaginarului, personificându-l prin intermediul unor fiinţe magice. Spiritul muntelui şi al locului completează aici prezenţa naturii dându-i un aspect onirico-mitic. În ambele exemple avem un demers care presupune deschidere către loc şi filtrarea acestei prezenţe a naturii prin intermediul sensibilităţii proprii.

Alături de discursul definit prin „deschidere către”, se remarcă o a doua abordare, prezentă la ceilalţi patru artişti. Observăm la aceştia un demers introvertit, axat mai degrabă pe proiecţia propriei percepţii în raport cu locul şi experienţa. Dacă la Mirchev şi Fuiorea se observa o deschidere către loc, la Lach, Tolan, Sida şi Târnovan se distinge o deschidere spre sine. Combinând figurativul cu abstractul, cei patru artişti şi-au continuat propriile demersuri discursiv-artistice, pe care le-au nuanţat pornind de la detalii ale specificului experienţei de la Rânca. Astfel, privind lucrările lui Lach, Sida şi Tânovan observăm prezenţa figurativului, personificat sau nu. Dacă la cele două lucrări ale lui Michal Lach (Polonia) individul e personificat, degajând o notă de ludic şi magic, în lucrările lui Cristian Sida şi Cristian Târnovan omul e marcat de angoasă. Sunt ambele viziuni încărcate de o tensiune latentă, exprimată în mod diferit: figura se disipă în textură la Târnovan, fiind lipsită de identitate, pe când la Cristian Sida cele două personaje se străduiesc să comunice, dincolo de rama tabloului, şi cu greu reuşesc, fiecare privind în altă direcţie. La fel şi personajele lui Lach, fiinţe stranii, singuratice, în aşteptarea unui interlocutor, cochetează cu vecinătatea morţii.

Un demers aparte în seria de imagini ale acestui simpozion este cel formulat de Vasile Tolan. Lucrările acestuia se remarcă printr-o viziune proprie, abstractă, formală, încărcată de calităţi plastice şi valenţe inconştiente asumate dar lipsită de narativitate. Se subsumează totuşi acestui şir al proiecţiilor interioare.

Privite în ansamblu cele 10 picturi se remarcă prin diversitate, ilustrând personalităţi distincte ca viziune şi limbaj, consecvente cu ele însele în demersul creativ. Aceste opere vor îmbogăţi patrimoniul gorjean oferind pe viitor posibilitatea de a fi valorificate în raport cu tematici specifice.»

Mălina Conţu