L’HISTOIRE D’AMOUR ENTRE TANTAN ET TONTON (I)

Deși s-au scurs mai bine de șapte decenii de la trecerea-i în neființă, biografia lui Constantin Brâncuși constituie un teritoriu de investigație ce ridică încă numeroase probleme brâncușologilor. Dincolo de broderiile țesute în jurul vieții afective a acestuia, cum este cazul inexistentului, mult vehiculatului amor cu Maria Tănase, femeile din viața artistului, nu puține, n-au reușit să amprenteze decisiv destinul acestuia, rămânând la statutul de Muze. Și, în pofida așteptărilor lor, niciuna – nici măcar pianista Vera Moore, care i-a dăruit un fiu nelegitim, John Constantin Brâncuși Moore, recent dispărut – n-a izbutit să-l convingă să-și pună pirostriile. Conștient de menirea sa, de faptul că singurul mariaj posibil este cel cu arta, rătăcit printre blocurile gigantice de piatră într-un atelier neîncălzit, cu condiții precare de igienă, genial în artă, dar țăran până-n măduva oaselor atitudinal, Brâncuși n-ar fi putut juca vreodată rolul de consort legitim. Partizan al amorului liber, îl considera singura formă de unire acceptabilă. Despre relația cu pictoriţa unguroaică Margit Pogany, unul dintre cele mai celebre modele, care i-a inspirat sculptorului nouăsprezece busturi, sunt puține date, corespondența dintre ei dispărând în condiții bizare, după sau anterior morții acesteia. Furori în epocă va face Marie Bonaparte, fiica prinţului Roland Bonaparte, nu atât ca personaj/femeie, ci prin faptul că i-a inspirat celebra sculptură, generatoare de scandal, Prinţesa X, expusă la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris din 1920 și retrasă ulterior din cauza percepției acestuia drept lubrică datorată similitudinii cu un falus. Un intermezzo insignifiant este cel cu Eileen Lane, irlandeza americanizată, pe care o preumblă prin România ulterior, inclusiv la Peștișani, prezentând-o, protector și necreditabil, drept fiică.

Continuare »

 „ERA IMPORTANT SĂ PUBLIC CÂT MAI REPEDE  O CORESPONDENȚĂ [A LUI BRÂNCUŞI]  GREU DE CONSULTAT DE CERCETĂTORII ROMÂNI”

Daniela Sitar-Tăut: Doamnă Doina Lemny, la finele anului precedent ați editat două volume esențiale în devoalarea intimității lui Constantin Brâncuși. Cel dintâi, la care nu am avut încă acces, Correspondance Brancusi Duchamp (Éditions Dilecta, Paris, 2017), valorifică scrisorile prezente în La Dation Brancusi, dessins et arhives (Édition du Centre Pompidou), precum și pe cele din L’Atelier Brancusi. La collection, volumul Brancusi&Duchamp: regards historiques (2000). Ce aspecte noi ale prieteniei dintre cei doi sunt relevate în acest tom?

Doina Lemny: Publicarea integrală a corespondenței dintre Brâncuși și Duchamp este un proiect pe care l-am pregătit de mulți ani. După cum bine precizați, eu am mai publicat o selecție din această corespondență în cele două mari cataloage citate de dumneavoastră (apărute la Editura Centrului Pompidou în 1997 și 2003) și am comentat-o într-unul din numerele seriei „Les carnets de l’atelier”. Specialiști ai operei lui Marcel Duchamp au publicat și ei fragmente din corespondența dintre cei doi mari artiști, încercând să reunească documentele rare pe care le-au mai găsit în diverse arhive. Se știe că Duchamp nu și-a păstrat arhivele, în timp ce Brâncuși păstra și ultima bucățică de hârtie cu o însemnare fugară. Astfel, Francis M. Naumann și Hector Obalk au editat în 2000 la Ludion Press: Marcel Duchamp, Affectionately Marcel: the Selected Correspondence of Marcel Duchamp – volum care cuprinde, după cum indică titlul, corespondența artistului francez cu mai multe personalități, printre care și rare scrisori primite de la Brâncuși. În 2007, Paul B. Franklin publica în revista pe care o conducea, Étant donné Marcel Duchamp, n° 8, „Mary Reynolds, Marcel Duchamp et Constantin Brancusi, „Villégiature à Villefranche-sur-Mer”.

Continuare »