Ningea pe Masa Tăcerii, nu „cu flori de cais”, cum cânta demult Dida Drăgan, ci cu fulgi de nea adevăraţi. Se aşterneau unul peste altul încet, la ralanti, acoperind cu un efemer ştergar, imaculat de alb, sfera perfectă a Mesei lăsate de Brâncuşi viitorimii pentru sugerarea unei cine cosmice, proiectate în veşnicie. Era Crăciun şi era noapte, în anul 1985. Atunci m-am aşezat prima oară la Masa Tăcerii. Atunci am presimţit pentru prima dată mesajul unei opere care trece dincolo de timp şi spaţiu. Peste ani am revenit de mai multe ori în acel loc unde i se relevă spectatorului fascinaţia începuturilor. Emoţia dintâi n-am mai simţit-o însă până acum, la începutul acestei toamne, când o nouă ediţie a simpozionului de creaţie Brâncuşiana s-a desfăşurat la Târgu Jiu, ocazie cu care paşii m-au purtat din nou, tot pe înserat, la Masa Tăcerii. Prin simplitatea ei dusă la desăvârşire, sculptura lui Brâncuşi transcende materialitatea dar modelează şi converteşte la formă imaterialul aer dimprejur. Sufletul sculptorului a zburdat, cu siguranţă, prin lumea esenţelor pure. A intrat în dialog cu formele primordiale şi a căutat să se pătrundă de misterul lor.

Întâlnirea aceasta recentă cu ansamblul de sculptură de la Târgu Jiu m-a ajutat să intru în atmosfera atelierului de creaţie în aer liber deschis aici acum nouă ani. Ceva asemănător cu fulgii de zăpadă care cădeau pe Masa Tăcerii am regăsit în curtea studiourilor de creaţie ale artiştilor din oraş: praful alb de marmură stârnit de uneltele cu care ei scormoneau în blocurile de piatră în căutarea unei forme care să le oglindească trăirea şi viziunea. Praful alb de marmură aşternut pe capul, pleoapele şi bărbile artiştilor în timpul confruntării lor tăcute, deschise, cu marmura…

Buna tradiţie a taberelor de sculptură, începută în România anilor 70 ai secolului abia încheiat, continuă şi în prezent, parcă în pofida tuturor crizelor fără de sfârşit. Voinţa de frumos se manifestă, cu unele sincope, ce-i drept, redându-ne speranţa că rostul şi misiunea artiştilor în ţara noastră urâţită şi batjocorită nu s-a încheiat.

Anul acesta, în perioada 19 august – 9 septembrie, la Târgu Jiu, s-a desfăşurat cea de a noua ediţie a simpozionului naţional de sculptură „Brâncuşiana”. Faţă de ediţiile anterioare, cea mai recentă a venit cu noutăţi. În primul rând, pentru întâia dată, tabăra a fost organizată printr-un parteneriat public-privat ce a reunit resursele materiale şi logistice ale mai multor instituţii: Consiliul Local şi Primăria Municipiului Târgu Jiu, Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi”, Uniunea Artiştilor Plastici din România, Asociaţia Gorj a Artiştilor Profesionişti – UAPR, Universitatea „Constantin Brâncuşi”, SC Lafarge SA şi Asociaţia Pro Vertical. În al doilea rând, materialul de lucru a fost de această dată diferit faţă de ediţiile precedente. Dacă până acum sculptorii participanţi au transformat în opere de artă blocuri masive de travertin şi calcar, în 2011 ei s-au confruntat cu o nouă provocare: marmura de Ruşchiţa. În fine, edilii locali au decis ca lucrările realizate în vara anului 2011 să contribuie, alături de cele ce se vor naşte în ediţiile viitoare, la construirea unui parc cu sculpturi amenajat pe insula de pe Jiu, aflată la mică distanţă de parcul municipal.

Înainte de a consemna şi de a pune în valoare roadele ediţiei 2011 ale taberei de sculptură Brâncuşiana, cred că merită să subliniez efectele vizuale şi estetice obţinute de-a lungul celorlalte opt ediţii ale taberei. Oricine vizitează astăzi oraşul lui Brâncuşi, după ce contemplă ansamblul alcătuit din cele trei nemuritoare opere ale părintelui sculpturii moderne: Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii , nu poate să nu observe că pretutindeni la Târgu Jiu, pe arterele principale, dar şi pe străzi mai periferice, în parcuri şi în cartierele oraşului, lucrări de sculptură contemporană, semnate de artişti prestigioşi, înfrumuseţează locul şi contribuie la articularea identităţii sale speciale. Ca în orice demers dificil, ce presupune tenacitate şi răbdare, roadele artistice ale simpozioanelor naţionale şi internaţionale Brâncuşiana se văd în timp. Se poate spune deja că tabăra de sculptură organizată anual la Târgu Jiu a căpătat continuitate şi prestigiu.

Anul acesta „şantierul” de sculptură în aer liber a fost amenajat în curtea atelierelor de creaţie ale artiştilor gorjeni iar participanţii, în număr de şapte, sunt sculptori din toate generaţiile, veniţi din Bucureşti, Timişoara şi Târgu Jiu. După trei săptămâni de confruntare cu un material atât de pretenţios cum este marmura, au ieşit la lumină din blocurile masive şapte forme inspirat alcătuite, purtând amprenta viziunii şi a măiestriei fiecăruia dintre autori. Desigur, ocazia de a lucra în proximitatea câtorva dintre cele mai celebre opere brâncuşiene, în chiar oraşul pe care marele sculptor l-a integrat în circuitul universal de valori culturale, nu poate să nu influenţeze, direct sau indirect, explicit sau implicit, demersul artistic al sculptorilor contemporani. Ca în fiecare ediţie, şi în cea din 2011, participanţii au adus un omagiu ilustrului lor înaintaş.

Mihai Balko din Bucureşti, sculptor din generaţia tânără, a realizat o lucrare cu titlul derutant  „Masă cu element”,                  fiindcă e vorba de fapt despre o compoziţie antropomorfă, verticală, cu intervenţie de tip graffiti (vopsea roşie pulverizată din tub) în zona cea mai înaltă, acolo unde este doar sugerat capul personajului său. Abordarea minimalistă şi exploatarea anticlasică a materialului de lucru sunt explicite în tăieturile fruste aplicate pietrei. Titlul jucăuş face mai degrabă aluzie, fie la „Masa” lui Brâncuşi, fie la masa materialului, căci nu stabileşte vreo legătură între el şi forma lucrării.

Eugen Florin Barzu din Timisoara, artist încercat în tabere de creaţie şi experimentat în lucrul cu marmura, aparţine generaţiei de mijloc. Lucrarea sa de la Târgu Jiu a primit titlul „Început de lume” şi este una dintre cele mai explicite aluzii la universul brâncuşian de forme, la arhetip şi elementele primordiale. Situată undeva pe graniţa de multe ori fragilă între figurativul simbolic şi non-figurativ, compoziţia lui Barzu exploatează inspirat, prin cioplire şi şlefuire, marmura de Ruşchiţa.

Neculai Băndărău, decanul de vârstă al grupului de sculptori de la Târgu Jiu, şi-a intitulat compoziţia „Vestitor”. Apelează, la rândul său, la figurativul simbolic de inspiraţie veterotestamentară. Într-un unic bloc masiv de marmură, cioplit cu lovituri largi, căruia îi exploatează cu măiestrie texturile şi zonele cromatice variate, artistul comprimă vizual momentul vestirii de către porumbel, pe Arca lui Noe, a retragerii apelor potopului.