Doru STRÎMBULESCU – Conceptul unitar al ansamblului brâncuşian de la Târgu-Jiu în viziunea filosofului Constantin Noica

Dacă antichitatea a cunoscut o culme a creaţiei artistice, prin Phidias, aşa cum Renaşterea italiană, prin Michelangelo, tot aşa, arta secolului XX a fost marcată, în bună măsură, de Brâncuşi. Spre deosebire de cei doi mari înaintaşi ai săi, Brâncuşi rămâne un sculptor a cărui artă continuă să suscite un mare interes din partea specialiştilor, sculptura sa incitând la meditaţie.

Pare să fie ceva în această opera a lui Brâncuşi care, dincolo de numeroasele interpretări şi evaluări critice făcute de-al lungul vremii de către cercetători ai artei, străini şi români (în dreptul acestora ar putea fi pusă teoria conform căreia arta lui Brâncuşi îşi are originea în sursele folclorice, arhaice, tradiţionale ale poporului român), ascunde un înţeles mai adânc, ceva de ordinul misterului sub care opera şi autorul ei s-au aşezat într-o dreaptă cumpănire peste timp. Să fi îngropat oare marele sculptor în piatra Mesei tăcerii şi a Porţii sărutului sau în fonta turnată în forme romboidale a Coloanei fără sfârşit, un sens, un adevăr, un înţeles, un cod pe care noi ceilalţi nu-l putem descifra? Sau toate câte se spun sau se cred a şti sunt simple închipuiri!? Arătări ale minţii noastre căzută în perplexitate şi dedată, ca-n multe situaţii aproximative, unor sentenţe speculative!

Greu de spus, cu toate că de-a lungul vremii s-au încercat numeroase decodificări ale operei brâncuşiene. S-a scris mult despre om şi opera sa, iar lucrurile, fără îndoială, nu se vor opri aici. S-a scris bine, dar s-a şi fabulat enorm. Este, de altfel, destul de greu să pătrunzi în spaţii închise şi în locuri bântuite de umbre fără să cazi în capcane întinse şi în fundături întunecate. În privinţa asta, însă, nimeni nu deţine adevărul absolut. Repet, în timp ce unele studii converg spre desluşirea operei brâncuşiene, apelând la varii metode de cercetare, de la istoria artei la studii de estetică şi filosofia culturii, altele se feresc să dea o soluţie, opera maestrului rămânând încă pentru multă vreme indescifrabilă, aşa cum s-a văzut.

Într-o comunicare ţinută la Colocviile Brâncuşi (Târgu-Jiu, februarie 2015), cu titlul Constantin Brâncuşi sau despre sculptura fără istorie, criticul de artă Pavel Şuşară a încercat să pună la punct unele glisaje interpretative. El spunea pe bună dreptate: „Socotit a fi orice, în limitele generoase ale umanului şi ale imaginarului, de la ţăran frust la mag solitar în furtunile celei mai rafinate civilizaţii, de la boiangiu/alchimist şi cioplitor/francmason pînă la iniţiat în esoteriile budiste, prin doctrina milarepiană, şi în sistemul platonician, prin bibliotecile pariziene, şi de la ţîrcovnic auster la amant infatigabil, toate subsumate unui anumit gen de situare în sacru, Brâncuşi se oferă cu maximă generozitate ochiului ciclopic al exegetului român, calificat abisal ca hermeneut unic în virtutea nu mai puţin unicei şanse a consangvinităţii”1.

De la simple amintirii ale unor apropiaţi, la adevărate tratate de hermeneutică, de la cronici savante la abisale interpretări mitico-filosofice, toate par a pune la o grea încercare pe cel care caută un înţeles al operei brâncuşiene.

Nu ştim dacă, în ciuda acestei devălmăşii de interpreţi, tot ceea ce se spune despre ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, creaţie de maturitate a lui Brâncuşi, ne situează în câmpul adevărului. N-aş vrea, totuşi, să mă aşez prea comod în postura scepticului, a celui care se îndoieşte şi care face din propria îndoială o regulă de bază. N-aş vrea să fiu nici de partea celor care „au oferit mereu explicaţii mecanice în ceea ce priveşte geneza operei brâncuşiene şi o justificare psihologică şi doctrinară, chiar dacă doctrinei îi lipseşte un suport ideologic explicit”2. Sunt, parcă, prea multe şi prea dese acele intervenţii, apariţii şi făpturi care populează acest bestiar al interpreţilor operei brâncuşiene fără, însă, a spori cu ceva contribuţia celor care încearcă să-şi dea măsura în această privinţă.

Cu toate astea, trebuie să fim de acord cu un lucru, cel puţin în privinţa subiectului pe care îl tratăm, şi anume: în ciuda multor, poate prea multor interpretări, majoritatea cercetătorilor au un punct de vedere comun, iar acesta constă în caracterul unitar al ansamblului monumental de la Târgu-Jiu. Excepţie fac, poate, doar unii membri ai Comisiei UNESCO şi unii „sceptici” de serviciu de prin Occident care văd ansamblul brâncuşian mai degrabă ca o aşezare de piese separate, neavând practic nici o legătură între ele. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care dosarul privind includerea ansamblului în Lista UNESCO a condus la propunerea Comisie de respingere a candidaturii şi, în final, de retragere a dosarului de către statul român, soluţie salvatoare care lasă cale liberă redepunerii sale în viitorul apropiat.

Fără îndoială, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu este o operă de valoare universală, iar valoarea ei de unicat la nivel mondial o poate aşeza oricând lângă marile monumente ale lumii protejate de UNESCO.

Având în vedere însă o anume delăsare valahă, cred că ar trebui mai întâi de toate să argumentăm caracterul unitar al ansamblului şi să ne punem de acord asupra sensului şi felului în care a devenit opera în timp.

Voi face acest lucru luând ca model, ideea de concept unitar a ansamblului brâncuşian, în viziunea unuia dintre cei mai importanţi filosofi români, Constantin Noica.

Credem că, a te apropria de opera lui Brâncuşi cu mijloacele filosofiei, nu-i totuna cu a „filosofa” pe marginea operei sale. Până la urmă, însă, povestea aceasta a lui Brâncuşi ar trebui rescrisă, dacă nu cumva ea se scrie mereu şi mereu ca un fir ce pare a se toarce la nesfârşit.

Nu spune Noica, oare, într-o carte exemplară a sa, Cuvânt împreună despre rostirea românească, că „Brâncuşi ştie să meargă la esenţial, ceea ce povesteşte ansamblul său de lucrări este însăşi povestea, legenda, epos-ul”3! Într-un fel, da. Ba, parcă, mai mult decât atât.

Următorul gând pare să ne pune în temă, sau cel puţin ne situează în preajma unei idei, aceea prin care „artistul”, zice C. Noica, „n-a conceput Coloana fără sfârşit sau celelalte opere drept monumente izolate, nici măcar drept un ansamblu de opere decorative, ci drept un întreg cu sens”4. Problema asta a „sensului”, la care face referire filosoful, ne interesează. Ce sens ar fi avut toate aceste opere care compun ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, dacă ele ar fi rămas doar nişte piese separate, izolate, şi care, fără voia lor, n-ar fi răspuns nici unui efort mental subiacent, sau unei idei întemeietoare?

Am putea face aici o trecere în revistă a datelor cunoscute despre ridicarea ansamblului, fie prin recurs la legendă, fie printr-un efort susţinut ştiinţific şi argumentat prin o seamă de repere relevante. Lucrurile, însă, sunt pre bine cunoscute. Tind totuşi să-mi exprim părerea că aspectul comemorativ, atât de invocat de marea masă a exegeţilor lui Brâncuşi, nu exprimă, decât într-o măsură aproximativă, viziunea artistului.

Dumitru Daba, în cartea sa cu titlu sugestiv „Brâncuşi”, Ed. De Vest, Tmişoara, 1995, invocând mărturii a celor apropiaţi de Brâncuşi (în cazul de faţă dr. Dumitru Hasnaş) în timpul ridicării ansamblului monumental de la Târgu-Jiu, pare să spună un lucru asemănător: „Această coloană nu este un obelisc pe care să se înscrie războaiele nu ştiu cui. Aici e o gândire adâncă…”, zice Brâncuşi. Dumitru Daba spune că acest text invocat de Dumitru Hasnaş ar fi ceea ce i-a mărturisit Brâncuşi însuşi în perioada când se afla la Târgu-Jiu pentru edificarea ansamblului. Nu ştim însă cât adevăr şi câtă ficţiune este în această „poveste”, dar putem socoti că Brâncuşi nu şi-a exersat gândul doar în evocarea plastică a eroilor gorjeni căzuţi la datorie în Primul Război Mondial. Credem, aşa cum am zis, că e mult mai mult decât atât. Din păcate, însă, Brâncuşi nu ne mai spune nimic în acest sens. Gândul său rămâne în continuare ascuns. Este ca şi cum generaţii de la el încoace şi mai departe ar trebui să se inspire din acest nesecat izvor de la care pleacă şi la care se întorc toate câte sunt. Poate nu este deloc întâmplător faptul că întreaga poveste a ansamblului brâncuşian începe de la Jiu. Râul, apa aceasta curgătoare poate fi înţeleasă ca principiu, fundament, temei al tuturor lucrurilor, cu o socotinţă invocată de primii filosofi ai Greciei antice. Dar asta e o altă poveste, dacă nu povestea însăşi, aşa cum este evocată de Constantin Noica.

Dacă integrezi în ansamblul monumentelor – cum pare limpede că a făcut artistul însuşi – biserica SF. Apostoli, aşezată în mijlocul străzii Eroilor, în aşa fel încât până ce treci de ea nu poţi vedea Coloana; dacă, pe de altă parte, adaugi la ansamblu o nouă masă de piatră, de astă dată fără de scaune, aşezată poate de Brâncuşi, sau sub sugestia lui, dincolo de Coloană, atunci întreg ansamblul este alcătuit din cinci monumente, care reprezintă tot atâtea trepte ale gândului”5.

Iată, aşadar, pe scurt, „povestea” lui Noica. „E ca şi cum, pe Jiu în jos, venind din patria mumă a Transilvaniei, au coborât nişte năieri, sau poate nişte ciobani cu turmele. S-au oprit în locul ce li s-a părut potrivit, au popsoit pe mal şi au ţinut saft în jurul mesei aceleia ca a dacilor, pe care îi purtau în sânge. Poate că sfatul lor era cu adevărat unul al tăcerii: o simplă privire în ochi, de oameni hotărâţi – şi ei au pornit în jos, sprijiniţi pe Jiu, să-şi facă ctitoria. În pragul ei au înălţat o poartă, pe sub care au trecut, înfrăţiţi; s-au îmbrăţişat pentru ultima oară, apoi s-au răspândit în cuprinsul unde aveau să-şi înalţe ctitoria. În mijlocul ei au zidit biserica, în care nu numai să se închine, ci şi – ca în miezul viu al obştei lor – să-şi cunune feciorii, să boteze pruncii şi să îngroape pe cei săvârşiţi; căci avea să-şi lărgească şi întărească aşezarea, să dea lupte pentru apărarea ei, să biruie sau, când soarta le era vitregă, să supravieţuiască încă. Apoi, când anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat la marginea aşezării lor o coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştiinţei fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor fără sfârşit, ca o a doua lege pe care şi-ar prescrie-o lor, sau poate altora, la capătul lucrurilor. Un crâmpei de istorie se scrie: o nouă masă dacică, mai mică, fără scaune, ca o masă a umbrelor de astă dată, venea să încheie, cu tăcerea ei, povestea”6.

Masa tăcerii, Poarta sărutului, Biserica Sfinţii Apostoli, Coloana fără sfârşit şi Masa ultimă (n.a. Masa festivă) sunt elemente ale ansamblului, invocate de Noica, care se integrează oraşului şi care integrează oraşul ca un tot ce pare a trimite la „circularitatea în devenire”. „Să subliniem” zice Noica, „că în ordinea desfăşurării lor, monumentele indică o devenire, care începe cu masa unui sfat tăcut, sfârşind, după o ctitorie, cu o masă fără de sfat”7. Masa aceasta ultimă deschizând, de fapt, către o nouă devenire. Nu ştim de ce Noica nu face nici o referire la Aleea scaunelor ce face legătura între Masa Tăcerii, amplasată pe malul Jiului, şi Poarta sărutului plasată la intrarea în parcul central! Poate că, cine ştie, aleea asta cu cele treizeci de scaune ale sale, câte cincisprezece aşezate de-o partea şi alta, în formaţie de câte trei, se substiuie gândului filosofului!

Cu toate astea, aş vrea să fac o precizare legată de masa ultimă. Nu există nici o mărturie a lui Brâncuşi care să justifice în vreun fel plasarea după Coloană a celei de-a doua mese sau a altor elemente arhitectonice. Această „masă ultimă” sau „masa festivă” a fost amplasată acolo, după o vreme, de un grădinar al parcului (Iacob Esperschildt). Ion Mocioi, unul dinte exegeţii lui Brâncuşi, încearcă să facă lumină în acest caz. El redă, în lucrarea sa, publicată sub titlu Brâncuşi, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” Târgu-Jiu, o declaraţie a lui Esperschildt, care sună în felul următor: „Masa de lângă Coloană a fost aruncată prin grădina publică, apoi dusă în parcul nou, de mine, şi pusă în locul rondului de flori, după modelul celor de lângă digul Jiului”8. Tot Ion Mocioi ne spune că „Gheorghe Di Bernardo, antreprenorul lucrărilor pentru amplasarea operelor lui Brâncuşi a declarat că sculptorul nu i-a dat sarcina de a asigura amplasarea în rondul de flori, pe axă, dincolo de Coloană a mesei respective; această acţiune a urmat-o din proprie iniţiativă grădinarul Esperschildt”9.

Este cunoscut faptul că, masa respectivă este alcătuită din resturile rămase de la actuală masă a tăcerii. Brâncuşi nemulţumit fiind de realizarea primei variante a monumentului (la întoarcerea de la Paris a găsit inscripţionat pe tăblia mare a mesei numele său) a decis să facă o altă masă. Picioarele celor două mese au fost aruncate, pur şi simplu, în parc de unde au fost preluate de respectivul grădinar şi duse dincolo de Coloană, după modelul mesei amplasate pe digul Jiului. După restaurarea Coloanei în anii 1996-2000, autorităţile au decis, la sugestia mai multor brâncuşiologi, să mute acea masă în curtea Casei Gănescu, locul unde Brâncuşi a stat cât a lucrat la edificare ansamblului. Tot aici se găsesc şi astăzi unele pietre de râu, cu forme zoomorfe, aduse de sculptorul însuşi de pe malul Jiului şi al Blahniţei, precum şi pietrele de moară aduse de la moara din Săcelu a fostului primar Bălănescu. Cu aceste piese, Brâncuşi a făcut nişte mese rotunde pe care le-a amplasat în curtea casei după propria sa viziune.

Aşadar, aceasta este istoria, pe scurt, a mesei la care face referire Noica. Nu ştim dacă filosoful cunoştea toate aceste amănunte exegetice, dar nu credem că acesta era sensul discursului său. Povestea pe care ne-o spune Noica este impresionantă şi aduce în prim plan un element de autohtonicitate ce ţine de esenţa poporului român – mitul întemeierii. Întreaga artă a lui Brâncuşi, spune Noica, este „esenţializatoare”, deci nu abstractă sau de neînţeles. Şi ce gând frumos invocă Noica în continuarea discursului său argumenatativ. După ce pune totul sub semnul legendei, el zice: „Ai putea spune că, fără s-o ştie, Brâncuşi a dat legenda tuturor întemeierilor româneşti”. Şi mai departe: „a dat – cu cele cinci momente ale creaţiei sale artistice – structura oricărei legende. Aşa se desfăşoară nu numai întemeirea românească; aşa se desfăşoară întemeierea”10. Nu-i mai puţin adevărat că aşa se desfăşoară şi „marea poveste a lumi, după cinci momente” şi Noica ne poartă cu gândul prin farmecul discret al acestei poveşti, invocând cărţile creaţiei biblice. Acelaşi temei este invocat şi de academicianul Alexandru Surdu. Acesta ne spune că „filosoful Constantin Noica a sugerat interpretarea complexului astfel amenajat prin analogie la cărţile Pentateuhului: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul, considerând că, în fond, ambele construcţii pentadice povestesc acelaşi lucru – înfăptuirea unei legende”11. Evocarea celor cinci cărţi ale lui Moise, reprezintă, în esenţă, „structura oricărui epos”.

Avem de-a face, aşadar, aici la Brâncuşi cu o creaţie de geniu. Cum în Pentateuh aveam de-a face cu creaţia lumii. Toate cele cinci momente creatoare se regăsesc şi în opera marelui sculptor (o exprimă cele cinci monumete) chiar dacă, zice Noica, o asemenea interpretare nu poate fi pusă neapărat pe seama lui Brâncuşi. Este posibil, însă, ca şi Brâncuşi însăşi să le fi gândit.

În fine, după ce parcurge etapă cu etapă toate trecerile şi „petrecerile” pe care Brâncuşi le-a subscris operei sale, Noica concluzioneză: „nu atât în gând, nu în înfăptuire, ci în evocarea şi regândirea gândului culminează totul”12. Şi cum în toată povestea asta este vorba despre om şi momentele sale de sublim şi reverenţă metafizică în faţa absolutului, pe care Brâncuşi cu iteligenţa sa sclipitoare le integrează perfect operei sale, Noica mai aduce un argument: „Ca un stâlp se înalţă gândul lui Brâncuşi. Un stâlp şi o coloană sunt aspiraţiile omului”. Şi despre ce vorbim mai departe – despre deschiderea oricărei legende: „Structura oricărei legende trebuie să fie deschisă”. Aşa este şi structura „în piatră şi metal a lui Brâncuşi”. Este, aşadar, de netăgăduit faptul că în interpretare sa, Noica pune în joc un model speculativ şi acesta este cel al devenirii întru fiinţă. Totul în această „poveste” se desfăşoară după schema ontologică a propriei sale filosofii: ființă – devenire – devenire întru ființă – ființă regăsită.

Structura aceasta, desfășurată în opera lui Brâncuși realizată în piatră și metal”, conchide Noica, „este mai mult decât o înscriere de momente, ca orice structură adevărată: momentele ele însele se structurează și converg către unul, al patrulea”13, Coloana fără sfârşit, care „valorifică şi înobliează totul”.

Şi iată ce frumos spune Noica aici: „Măreţia omului e cuvântul de după faptă. Iar simbolic, momentul acesta de-al patrulea este întotdeauna stâlpul, coloana. Într-un stâlp de nor sau ca un stâlp de foc urcă Domnul şi coboară spre Moise, în Deuteronom”14. Cu cele cinci cărţi ale lui Moise, însă, abia se „deschide povestea lumii”, aşa cum pare să spună şi Brâncuşi.

Dar exist şi un al cincilea moment reprezentat de masa fără de scaune. Dacă în cazul Coloanei fără sfârşit era vorba de aspiraţiile şi năzuinţele omului, în cazul mesei ultime este vorba de un posibil la care trimite necontenit orice închidere ce se deschide.

,,Al cincilea moment”, spune Noica, „încheie cu ce a fost la început, cu masa. Ciclul pare a se închide: s-a revenit la masă, în jurul căreia nu mai e nimeni. Dar sunt doar umbre, nu sunt și așteptări? Așa cum Coloana e deopotrivă una a evocării și a năzuinței nesfârșite, n-ar putea fi și masa ultimă în același timp una a umbrelor celor răposați și a umbrelor celor ce stau să vină? Masa ultimă n-are scaune, pentru că nu mai sunt oamenii de altădată, care și-au dat măsura. Alții stau să vină, și deopotrivă pentru ei, în așteptarea lor, este aici o masă, care deschide, ca și prima, către noi ctitorii”15.

Aşadar, Noica gândește tot ansamblul brâcușian ca o coloană fără sfârșit, însă una care de această dată este realizată pe orizontală.

Coloana întreagă este infinitatea în finit, sau structura deschisă; iar cele cinci momente sunt şi ele infinitatea în finit, sau structura deschisă. Există în ansamblul lui Brâncuşi o infinire (termenul este preluat de Noica de la Eminescu) pe verticală, cea a Coloanei, şi una pe orizontală, cea a desfăşurării ansamblului însuşi. Căci în structura oricărei legende epice trebuie să stea înscrisă infinirea istoriei”16.

Răspunsul lui Noica la întrebarea dacă Brâncuși a gândit cu adevărat toate acestea, este unul afirmativ. Faptul că ansamblul este „gândit ca o desfăşurare” poate fi dovedit printr-o „simplă măsurătoare”. Noica, însă, nu a întreprins această măsurătoare. „Ne-a fost teamă ca lucrurile nu stau întocmai, şi atunci legenda se destramă. Sau s-ar putea să stea întocmai, şi-atunci legenda s-ar pierde în exactitate”17.

Şi mai e ceva de spus înainte de încheiere, şi anume faptul că filosoful, după ce

dezbate posibilele denumiri ale Coloanei fără sfârșit, sugerează ca acest nume ar trebui schimbat în Coloana infinirii. Şi zice Noica: „infinirea este infinitul îmblânzit” (ca în cazul copiilor care vedeau în Coloană, o acadea) ori, se întreabă el, nu asta a gândit Brâncuşi?!

Cu această ultimă analiză a cuvântului lui Eminescu, Noica ne face să vedem în el „ceva adânc semnificativ pentru un demers caracteristic spiritului românesc: acela de a şti să facă inaccesibilul accesibil”18. Asta înseamnă o interogaţie pe măsură a spirtului căruia trebuie să-i smulgi toate esenţele şi să le faci accesibile tuturor.

Dar Brâncuşi pare să ne contrazică, spunându-ne cu o străfulgerare de gând: „Eu nu fac decât să împing graniţele Artelor şi mai adânc – în necunoscut”.

Cu acest gând, Brâncuşi ne lămureşte totuşi înt-o anumită privinţă, şi anume: Povestea dăltuită de el în piatră şi metal va continuă să ne încânte, prin farmecul ei ascuns, prin misterul ei şi miracolul pe care-l emană, atâta timp cât va dăinui lumea aceasta.

Text apărut în revista Viaţa Românească, nr. 3/2016

1 Pavel Şuşară, Constantin Brâncuşi sau despre sculptura fără istorie, comunicare ţinută la Colocviile Brâncuşi, Târgu Jiu, feb. 2015, p.1

2 Pavel Şuşară, luc. cit.

3 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, cap. Îndoita infinire la Brâncuşi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 66

4 Ibidem, p. 67

5 Constantin Noica, luc. cit., p. 67

6 Constantin Noica, luc. cit., p. 67,68

7 Ibidem, p. 67

8 Ion Mocioi, Brâncuşi, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” Târgu-Jiu, p. 64

9 Ion Mocioi, Brâncuşi, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” Târgu-Jiu, p. 64, 65

10 Constantin Noica, luc. cit., p. 68

11 Alexandru Surdu, Pentamorfoza artei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 81

12 Ibidem, p.69

13 Constantin Noica, luc. cit., p. 69

14 Ibidem, p. 69

15 Ibidem, p. 69,70

16 Ibidem, p.70

17 Ibidem, p.71

18 Ibidem, p. 71,72

Mergi Sus