În perioada 5 – 18 mai 2016, la Galeriile Municipale de Artă din Târgu-Jiu a putut fi admirată expoziţia de grafică „Grădina Icoanei”, a artistei bucureştene Ilina Schileru, cunoscută şi prin faptul că în anul 2009 a lansat Bienala de Artă Contemporană a Festivalului Internaţional „George Enescu”, dar şi datorită colaborării ei cu Grigore Leşe, în cadrul proiectului „Calea Îngerului Uman” (prezentat şi la Târgu-Jiu, în data de 16 martie a.c.). Se ştie, de asemenea, că este implicată în diverse proiecte curatoriale cu câteva galerii din București (AnnArt, Galateca, 418 Contemporary, Victoria Art Center).

Ilina Schileru (n. 29 mai 1986) a copilărit în zona Schela (motiv pentru care şi face proiectul de faţă în Târgu-Jiu), dar şi după mutarea ei în Bucureşti tot aici venea să-şi petreacă vacanţele, fiind puternic ataşată de bunica ei, Mama Vica (Paraschiva Schileru). La Bucureşti a fost elevă la Şcoala „Elena Văcărescu” şi la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” şi apoi studentă la Universitatea Naţională de Arte Plastice, secţia grafică. În perioada 2008-2010 urmează cursurile de masterat (cu tema „Ritualuri – Mama Vica”) sub îndrumarea binecunoscutului artist şi profesor Nicolae Alexi, iar ulterior (renunţând la un doctorat) devine freelancer şi colaborează ca grafician, în ultimii şase ani, la Festivalul „George Enescu”.

După finalizarea studiilor a participat la mai multe expoziţii de grup şi personale, în galerii din Bucureşti. Proiectul fotografic de licenţă „Portret de familie” (o documentare a spaţiului Schela) a fost expus în mai multe locuri: Galeria Minus Unu (The Ark) din capitală (în 2010), Muzeul de Artă din Silistra şi Festivalul de film de la Gura Humorului.

La vernisajul din data de 5 mai, deschis de Adrian Tudor, viceprimarul Municipiului Târgu-Jiu, şi de Vasile Fuiorea, preşedintele Filialei Târgu-Jiu a UAP din România, a participat un public foarte variat: artişti, scriitori, actori, elevi şi numeroase cunoştinţe şi rude ale artistei.

Grafica „Grădinii Icoanei” este, după cum mărturiseşte Ilina Schileru, despre memorie și părinți. Pe lângă lucrările de grafică de pe simeze, în care cel mai adesea apare personajul-simbol Mama Vica, au fost expuse şi două proiecte fotografice mai vechi: „Ritualuri de Joimari” (o documentare cu imagini din viaţa aceluiaşi personaj-cheie) şi „Cartea funerară”, realizat la pierderea bunicului, în anul 2009. Dar, practic, toate temele şi compoziţiile îşi au obârşia în poveștile Mamei Vica, care au făcut din Schela un tărâm fantastic al copilăriei artistei. De aceea, pentru a înţelege semnificaţia lucrărilor, este bine ca mai întâi să analizăm sursele acestora.

Expoziţia de faţă urmează după o pauză de cinci ani (timp în care Ilina s-a orientat spre curatoriat) şi a ţinut să o facă în Târgu-Jiu datorită unui eveniment care a amprentat-o puternic: dispariţia bunicii sale (de acum un an), care a fost pentru ea o adevărată muză, elementul de inspiraţie al artistei, ce apare recurent în lucrările sale de grafică sau de artă fotografică. Mama Vica – o personalitate puternică, debordantă, care a crescut mulţi copii şi a format caractere – a educat-o pe Ilina în copilărie, învăţând-o să fie corectă, să muncească serios şi să nu renunțe la țeluri în nicio circumstanță. A ştiut şi să-i prezinte, prin intermediul a numeroase poveşti, un univers fabulos, magic, care a vrăjit-o şi a făcut-o să vadă lumea într-un fel aparte. Poveştile ei nu erau neapărat cu happy-end, ci mai degrabă de speriat copiii, dar tocmai asta i-a plăcut Ilinei, şi de atunci a păstrat o anumită amprentă, care se regăseşte în tot ceea ce face, constatându-se în lucrările sale, uneori, o tentă oarecum tenebroasă, întunecoasă, dusă până la macabru.

Mama Vica trăia cumva în dimensiunea arhaică, precreştină şi animist-panteistă a vechilor ţărani olteni, deşi, în aceeaşi măsură, era şi foarte bine ancorată în realitate; ea credea că natura este însufleţită (cea mai mare parte a vieţii ei s-a desfăşurat în grădina la care ţinea nespus), ca şi în zmei, în fiinţe malefice, supranaturale, pe care pretindea că le văzuse. Descria, de exemplu, cum arată zmeii, care aveau multe forme; o dată a văzut un astfel de spirit malefic sub forma unei mingi de foc, care se rostogolea de la munte spre oraş, în fapt de seară (cu scopul de a tenta şi antrena oamenii în a face lucruri rele), ca dimineaţa să se întoarcă înapoi spre munte. Se ferea de farmece şi sfătuia, tainic, ca nu cumva oamenii să se uite în ochii vrăjitoarelor.

Pe fondul nevoii copiilor de a crede în lucruri miraculoase, Ilina a ales să creadă şi ea în astfel de plăsmuiri, care conturau Schela ca un spaţiu fantastic al copilăriei, pe care, mai târziu, l-a documentat fotografic (are o pagină de facebook numită „Schela, my love”) şi apoi l-a înglobat şi transfigurat în lucrările sale. A dezvoltat şi o legătură mai specială cu natura (la care reuşeşte să se conecteze în clipele ei de singurătate), care o relaxează şi o ajută să se regăsească în mijlocul ei. Natura este pentru artistă un element liniştitor, dar o percepe uneori, în aceeaşi măsură, şi ca pe unul înfiorător, rod al poveştilor cu zmei auzite în copilărie.

Lucrările de grafică prezentate sunt executate în tuş, alb şi negru, ce dă expoziţiei un aspect general monocrom (cu extrem de puţină culoare, dată de câteva intervenţii cu albastru). S-a aplicat o tehnică foarte simplă, în tuş şi pastel, cu ape în baiţuri alb-negru, din dorinţa de a se exprima esenţialul cât mai bine (artista mărturiseşte, de altfel, că a ales grafica deoarece aceasta este „un limbaj mai direct, mai puţin încărcat, mai abstract, prin comparaţie cu pictura, care te face, vrei sau nu, să aglomerezi”).

Grădina Icoanei este o grădină-simbol, grădina bunicii în care Ilina a crescut şi care are o sfinţenie aparte. Chiar şi bunicii, care acum nu mai sunt, au devenit iconici pentru ea, s-au transformat în simboluri. De exemplu, în lucrarea „Mireasa” se vede o siluetă de culoare închisă (bunica ei, care nu mai este în plan fizic), ce păşeşte printr-o uşă decupată pe fundalul unei grădini, într-o lumină puternică (păşind printr-o poartă spre o altă lume, ce trece prin vegetaţie, deoarece Mama Vica s-a raportat mereu la natura în care şi-a trăit întreaga viaţă). „Moartea sau Marea Trecere”, ţine să precizeze Ilina, „este şi ea un aspect al vieţii şi se face, probabil, prin elemente familiare fiecăruia”.

Se poate observa şi o evoluţie a stilului de lucru al artistei, în ultimii ani: faţă de expoziţia sa anterioară („Ritualuri – Mama Vica”, din 2011), unde elementul scolastic era mai pronunţat, cu linii mai controlate, cu tendinţe spre figurativ, se constată acum mai mult un joc cu hazardul (pata aruncată, abstractizarea formei etc.) cu trimitere spre spontaneitatea expresionismului american, de tipul monocromiei lui Franz Kline.

Sorin Lory Buliga