Expoziție personală Costel Dobrițescu: „LucrurIreale”

Expoziție personală Costel Dobrițescu: „LucrurIreale”

La Galeriile Municipale de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a avut loc joi, 1 iunie, expoziția personală a artistului vizual Costel Dobrițescu, „LucrurIreale”. Organizatorii sunt Filiala Târgu Jiu a UAP din România și Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu. Curator: Dr. Sorin Buliga.
Artistul, născut în comuna Dănești (Gorj), a urmat cursurile Facultății de Pedagogia Artelor Plastice și Decorative a Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu (licențiat al Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca) și este membru al Filialei Târgu Jiu a UAP din România.
Activitatea sa artistică este bogată, participând la numeroase expoziții, atât personale cât și, mai ales, de grup (prima în anul 1977, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Târgu Jiu), în plan local, cel mai adesea la Galeriile Municipale de Artă „Constantin Brâncuși”, în țară, la București, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște, Hunedoara, Curtea de Argeș, Buzău, Brăila, Iași, Slobozia, Sighetu Marmației, Cimpa, Petrila și, de asemenea, în străinătate (în 2023, la Veneția).
A participat, de asemenea, la mai multe tabere de pictură, așa cum ar fi cele două ediții de la Cimpa (2006, 2007) și cele organizate de Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu (numit anterior „Centrul de Cultură și Artă Constantin Brâncuși”): Tabăra de pictură „Iosif Keber”, edițiile 2007 (Curtișoara), 2008 (Sighetu Marmației), 2013 (Runcu) și Tabăra „Cuvânt, Lumină, Culoare” din 2019 (Peștișani).
Artistul a simțit, de foarte tânăr, o atracție puternică spre artă, după cum mărturisește, în interviul pe care i l-am luat: „pictura mi-a fost în sânge de mic copil, când umblam prin pădure și vedeam niște mesteceni în marginea acesteia, și-mi ziceam că nu se poate, eu trebuie să-i pictez undeva, într-un tablou, să rămână pentru eternitate”. Așadar, dragostea de natură și de peisaj a fost principalul „motor” al pasiunii sale pentru artă.
Își lua mereu șevaletul și pânzele, făcând călătorii, mai ales în locuri pitorești din Oltenia și Transilvania (ardelenii, văzându-l încărcat cu atâtea pânze, îl întrebau „unde mere?” și când unul, mai ocoș, a aflat că merge să picteze i-a dat replica: „păi nu mai mere, că mori”). „Natura este cel mai bun profesor”, spune Costel Dobrițescu, pentru că acolo a învățat să picteze, deși la început a fost dificil. A fost însă susținut de ambiția puternică de a reproduce un peisaj într-un timp scurt și într-o anumită lumină.
El consideră că astăzi „pictura este ca un joc”, deoarece a învățat să intre mult mai ușor în „starea de a face lucrurile” (în acest fel acestea nefiind greu de făcut, după cum spunea și Brâncuși). De asemenea, crede că este foarte important faptul de a te regăsi și de a te manifesta ca artist în fața peisajului, de a pune în operă starea ta de atunci, sentimente și gânduri și ,astfel, de a valorifica ceea ce ai vazut. Ține foarte mult la activitatea sa din atelier, unde rămâne singur cu el și cu pânza albă, cu culorile și cu „jocul” său artistic.
Costel Dobrițescu crede că „orice artist are ceva de spus”, el încercând să redea, în cazul peisajelor, un anumit moment de maximă prospețime și de autenticitate din natură („aerul acela special” din timpul și locul respectiv, scăldat într-o anumită lumină).
Expoziția „LucrurIreale”, din chiar titlul său (real și/sau ireal), trimite la trăiri ambigue, de natură psihologică, interpretate artistic. Nota dominanta este nostalgia după o lume lăsată în urmă, ale cărei contururi se pierd treptat în cețurile memoriei. O asemenea evanescență este observată în multe dintre lucrările artistului, când personajul central se dedublează, pe măsura îndepărtării, în timp și spațiu, de locurile familiare. Oamenii și obiectele (casele, mai ales) devin din ce în ce mai greu recognoscibile, pe măsură ce se pierd în negura timpului. Cu toate acestea, urmele lor rămân și îl însoțesc, ca o prezență subtilă, discretă, uneori plăcută, alteori dureroasă, în ținuturile îndepărtate unde a ales să se înstrăineze. O astfel de temă este de mare actualitate, deoarece România se confruntă în ultimii ani cu o emigrație la scară uriașă, mai ales în ultimul deceniu (actualmente, se vorbește de cca. 4,5 milioane de români care sunt în afara țării), conaționalii noștri optând să trăiască în țări din Europa occidentală, Statele Unite, Canada sau Australia din diverse motive: dezamăgirea față de climatul politic, social și economic al spațiului natal (în special lipsa locurilor de muncă sau condițiile de salarizare), dorința de a trăi într-o lume civilizată și bogată, pentru a avea o viață mai bună sau, pur și simplu, pentru bani. Lăudabil este însă faptul că imensa majoritate a românilor este legată mai departe de țară, ei întorcându-se periodic, mai ales pentru a-și construi o casă în locurile de obârșie.
Costel Dobrițescu, un „copil al timpului său”, așa cum este denumit artistul, se dovedește foarte sensibil la tema înstrăinării românilor (fie ea și temporară) față de locurile natale și față de cei dragi: părinți, soț sau soție, copii, prieteni. Datorită faptului că a fost marcat de acest exod, a ținut să exprime, prin artă și, mai ales, prin jocul culorilor, nostalgia față de ceea ce a fost altădată, tristețea părăsirii satului și golul inerent. „Povestea” din spatele majorității tablourilor de pe simeze este, în esență, „exodul continuu”. Urmele care rămân în mintea celor care au plecat se pot realiza, artistic, atât sub aspect figurativ, cât și nonfigurativ. El încearcă, astfel, să facă un „oximoron plauzibil”, în sensul combinării realului cu irealul.
Pictura, astăzi, are tendința de a fi violentă și, din acest motiv, artistul a fost incitat să lucreze „mai colorat, pentru a fi în ton cu spiritul epocii”. Culorile, ne spune, „au și ele viața și sunetul lor, ca și notele muzicale, și nu poți să le combini decât așa cum ai învățat, pentru a obține un acord cromatic și pentru a nu se respinge unele pe altele”.
Costel Dobrițescu nu s-a gândit să realizeze lucrările din această expoziție într-un anumit stil. Faptul că el prezintă lucruri reale care sunt, concomitent, și ireale, vine din conceptul său actual despre artă, și anume combinarea de elemente figurative, predominante, cu elemente nonfigurative (cam o treime, în multe dintre lucrări) ce țin de suprarealism. De altfel, el a avut trei perioade de creație în pictură: peisagistică, suprarealism și această combinație actuală între cele două, pe care o consideră, într-o anumită măsură, o continuare a suprarealismului. În același timp, declară că în lucrări apar ipostaze ale propriei persoane („Eu m-am pictat pe mine”).
Tendința lui spre nonfigurativ a apărut, cumva, încă din copilărie. Fiind într-o casă de țară, mama sa văruia de sărbători camera lui, după care varul se scorojea, formându-se astfel nenumărate forme pe pereți. Copilul, timid și gânditor, cu ajutorul imaginației își construia „o mie de imagini” pe care, a doua zi, le vedea altfel. Exact în acest mod își construiește astăzi tablourile, ca într-un „dicteu automat”, dublat de un joc cromatic (instinctul nu îl lasă să pună orice culoare, cel mai adesea el utilizând, în aceași lucrare, culori complementare care se exaltă reciproc, realizând astfel un contrast simultan). Bineînțeles că ceea ce „vede” în picturile sale poate fi foarte diferit de interpretările pe care le pot face privitorii, fiecare cu imaginația proprie.
Un exemplu perfect pentru tematica acestei expoziții este realizat într-unul dintre tablouri, în care se poate vedea un personaj însoțit de o pasăre, care, în mod sugestiv își ia zborul, părăsind cuibul. Nostalgia și tristețea din privirile omului, aflat în clipa despărțirii de sat, sugerează și faptul că acesta pleacă de nevoie, pentru o viață mai bună, neștiind însă ce greutăți îl așteaptă în străinătate. Dedublările sale, care apar ca forme vagi, din ce în ce mai șterse (sub forma unor umbre succesive), sunt alte ipostaze ale eului, care exprimă fenomenul de înstrăinare ce îl transformă într-atât, încât ajunge o figură nedefinită, rătăcind prin lume. Real este spațiul de acasă, iar ireale sunt urmele lăsate de casele și de oamenii din mintea lui de peregrin.

Sorin Buliga

Mergi Sus