În catastiful în care regretatul meu tată, inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, consemna laconic principalele evenimente ale zilelor, lângă data de duminică 29 ianuarie 1984 notase “La Radu Bogdan, cu Al. Paleologu”. Nu știu cum se va fi desfășurat acea vizită, dar abia acum cei trei se vor putea întâlni din nou în lumea umbrelor. Tata a trecut în rândul drepților  la 5 martie 1985, domnul Paleologu la 2 septembrie 2005, iar recent s-a săvârșit din viață și domnul Bogdan, la 12 august 2011.

George Radu Bogdan a venit pe lume la 11 martie 1920, la Galați. Era născut în zodia Peștilor, la fel ca Brâncuși și ca iubitorii sculptorului, Nina Stănculescu, Dumitru Daba, Vasile Blendea, Genoveva Logan și subsemnata. În ultimii ani, de 11 martie  obișnuiam să-l felicit telefonic, personal sau prin doamna Daria, soția sa.

De câte ori mergeam la mormântul Tatei din cimitirul Bellu, admiram în apropiere copia Rugăciunii brâncușiene, străjuind lespedea de marmură cenușie ce marchează locul de veci al marilor pictori Andreescu, Luchian, Pallady și Petrașcu. Îmi aminteam și de implicarea domnului Bogdan în realizarea ansamblului funerar inaugurat în 1964, rol menționat în cunoscuta carte a domnului Brezianu și detaliat ulterior chiar de domnul Bogdan în “România literară” din 27 decembrie 2000.

Radu Bogdan mărturisea în iulie 2004, în “Observatorul cultural”, că făcea parte dintr-o generație de împătimiți ai artei și că a avut “norocul să-și petreacă aproape 70 de ani din viață, zi de zi, în mijlocul scriitorilor și artiștilor, inclusiv și cu precădere al celor mai de frunte, al celor mai iluștri, al celor mai înzestrați”. Pe acest iubitor de carte și de frumos îl caracteriza marea curiozitate intelectuală și  cultul valorilor.

Încă de la 17 ani a cunoscut avangarda suprarealistă din țară. De la 20 de ani, a intrat în  legătură cu importante personalități, ca Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu. Ca student a fost îndrumat de Tudor Vianu, Mircea Florian, George Călinescu și George Oprescu.

În perioada 1948-1950 a fost inspector șef în Ministerul Artelor și Informațiilor, în 1951 a intrat la Institutul de Istoria Artei, iar din 1960 a condus sectorul artei plastice moderne și contemporane de la Institut. A fost conferențiar la Institutul de Artă Plastică Nicolae Grigorescu. La 17 februarie 1969 și-a dat doctoratul cu George Oprescu, pe o teză despre Ion Andreescu, pe care l-a studiat cu pasiune încă din 1951.

A publicat importante cronici plastice, eseuri și  studii. A realizat o monografie Theodor Aman, premiată în 1955, substanțiale exegeze Girigorescu și o operă fundamentală în două volume, închinată lui Andreescu.

A fost printre primii care au scris competent despre sculptorul Constantin Brâncuși în perioada comunistă. Curând după decesul artistului, i s-a publicat în  “Arta plastică”, nr 1, 1957 un frumos Omagiu lui Brâncuși. În 1967 va scrie despre „Brâncuși și valoarea de mit a realului”, iar în 2001 despre „Universalitatea operei lui Constantin Brâncuși”.

În anii 1956-58 a mers pe urmele lui Brâncuși în Gorj, unde a fotografiat Coloana, părăsită  în mijlocul unui teren viran, folosit ca poligon de trageri.

Ajuns la Paris cu o bursă, a vizitat în martie 1958 expoziția Magritte de la Galeria lui Christian Zervos, căruia i-a vorbit despre imaginile Coloanei, solicitate de îndată pentru publicația „Cahiers d’Art”. L-a vizitat și pe Victor Brauner, care locuia în fostul atelier al Vameșului Rousseau. Peste ani va scrie inspirat despre afinitățile dintre Brâncuși și Brauner: „Întâlnirea celor doi artiști s-a produs într-un ținut îndepărtat din marea împărăție a miturilor, în lumea simbolurilor, la izvoarele simple ale umanității, acolo de unde ne tragem cu toții ființa universală. Au fost puri…. ”

Bunul cunoscător al avangardei artistice interbelice, invitat în 1998 la centenarul Magritte din Lessines, va semnala existența unui monument-bust Brâncuși (sculptat de Doru Drăgușin) chiar pe strada René Magritte. Îl va șoca incongruența plasării bustului pe un soclu inadecvat – un fragment de coloană infinită.

Cu ocazia  Centenarului Brâncuși din 1976, Radu Bogdan a vorbit despre “Semnificația Rugăciunii  în opera lui Constantin Brâncuși”, relevând „sublima convertire a grației trupești în grație spirituală” și precizând faptul că lucrarea se înscrie ca primă și decisivă cotitură în evoluția sculptorului, „matrice parțială a ceea ce urmează și se situează sub semnul elevației ca idee dominantă a creației artistului”.

În anul centenarului Brâncuși, domnul Bogdan a conferențiat despre sculptor la Duisburg, Düsseldorf, Bonn și Erlangen. Prin Hotărârea de Guvern 1251, din 29 noiembrie 2000, a fost inclus în comitetul de coordonare al Anului Brâncuși, la a 125-a aniversare a artistului.

Domnul Bogdan era mereu prezent la vernisaje, expoziții, târguri de carte. L-am întâlnit la manifestări închinate lui Brâncuși la București (Colocviul internațional din 2 decembrie 1996, Expoziția cu filmul ridicării Coloanei din  10 august 1999, Colocviul internațional din 18 mai 2001, expoziția de la Cotroceni din 11 septembrie 2001). Am avut prilejul să-i ascult opiniile la simpozioanele Brâncușiana de la Târgu-Jiu ( în martie 1997, când a vorbit despre  „Brâncuși și avangarda românească a anilor 20”, sau în octombrie 1998, când a moderat discuțiile). I-am citit fermele luări de poziții din „Adevărul literar și artistic” față de demontarea și „autopsierea” Coloanei (30 martie și 6 aprilie 1997, 17 noiembrie 1998), ca și precizările din „România literară” privind falsurile de artă sau influența sculptorului asupra artei minimale (24 ianuarie 2001).

Parcurgând recent articolele publicate de Radu Bogdan în decursul anilor în  „Arta”, m-au impresionat analizele competente, combaterea unor false teorii, punctele de vedere critice  argumentate solid. În articolul închinat centenarului Courbet din 1977, m-a frapat menționarea faptului că artistul a plătit pentru dărâmarea Coloanei Vendôme prin exil până la moarte…

În problema donării atelierului brâncușian, Radu Bogdan afirma categoric, pe baza discuțiilor cu Mircea Bălănescu (ministru pleniotențiar între aprilie 1956 și iunie 1960), că Brâncuși n-a făcut niciodată vreo ofertă statului român și n-a călcat niciodată pe la Legație.   În „Observatorul cultural” din 5-11 februarie 2002 preciza că orice aserțiune trebuie să fie  „rezultatul unei cercetări asidue, soldată cu o studiere metodic argumentată și pe deplin probantă, cu texte și documente.” Acest crez l-a călăuzit în permanență în demersurile sale în cercetare.

Dispariția acestui erudit critic și istoric de artă lasă în rândurile specialiștilor un gol  greu de compensat.

Regret profund pierderea sa și sunt alături de doamna Daria în marea sa durere.