EXPOZIȚIA „GENESIS” A ARTISTEI GORJENE SAM
CONEXIUNI CU AVANGARDELE SECOLULUI XX

La Galeriile Municipale de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a avut loc joi, 15. 06. 2023, expoziția personală „Genesis”, a artistei vizuale Stănciulescu Anca-Maria (al cărei pseudonim artistic este „SAM”). Organizatorii sunt Filiala Târgu Jiu a UAP din România și Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu (curatori: Sorin Buliga și Florin Gheorghiu).
Artista târgujiană (n. 09.02.1997) a studiat videoprocesarea computerizată a imaginii la Facultatea de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara și a absolvit masteratul în Arte grafice la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității de Arte din București. A participat cu lucrări la mai multe expoziții de grup (în Timișoara, București, Târgu Jiu și Veneția) și este la cea de a patra expoziție personală în Târgu Jiu.
Creațiile expuse sunt inedite (departe de a fi realizate în stilul său obișnuit, care este influențat, mai ales, de curentul Op Art), fiind prilejuite de un eveniment puternic emoțional din viața personală. Acestea sunt realizate printr-o tehnică mixtă, îmbinând, cel mai adesea, sculptura, pictura și colajul. De mai multe ori apar și elemente „ready-made” (de tip industrial). De asemenea, sunt prezente și câteva instalații. Materialele folosite sunt lemnul, metalul, adezivii, spuma poliuretanică, textilele și culorile acrilice. Din punct de vedere compozițional, lucrările variază, de la compozițiile închise, la cele deschise. Unele sunt statice, iar altele sunt dinamice. Culoarea predominantă este negrul, dar apar și nuanțe de alb și de griuri închise.
SAM consideră că multe dintre lucrările sale intră în zona suprarealismului, privitorului lăsându-i-se posibilitatea de a înțelege semnificația lor prin prisma experiențelor personale. De asemenea, creațiile sale nonfigurative lasă o libertate de interpretare totală, tocmai pentru ca acela care le contemplă să își poată regăsi ideile și sentimentele din prezent sau din trecut, înțelegându-și, astfel, mai profund sinele. De aceea, motto-ul multora dintre creațiile sale poate fi: „Dacă lucrarea mea te-a făcut să zâmbești, înseamnă că ea și-a atins scopul”.
În unele creații se simte o eliberare a tensiunilor și a emoțiilor artistei, acumulate în această perioadă a vieții sale, după cum mărturisește: „La începutul existenței noastre suntem toți atât de puri precum o pânză albă, pe care apoi ne pictăm povestea vieții; cu timpul, problemele se pot acumula, mai lent sau mai abrupt și este nevoie de o eliberare de neliniștile și de tulburările acumulate”.
În multe dintre lucrări sunt incluse și obiecte tehnice. Acestea denotă crezul artistei, conform căruia, „de-a lungul vieții, noi proiectăm energie și punem valoare în lucrurile pe care le adunăm. Din acest motiv, ne este greu, sau chiar imposibil, să ne despărțim de ele”.
În fapt, aceasta este o expoziție „In memoriam”, deoarece lucrările de artă sunt dedicate amintirii tatălui, dispărut recent dintre noi, înainte de vreme. Și chiar de la o primă vizionare poți să înțelegi că este vorba atât despre viața persoanei respective (cu toate preocupările sale specifice, dar și cu boala nemiloasă care l-a răpus), cât și, în general, despre viața oricărei ființe umane, de la începutul și până la sfârșitul ei. În acest fel, SAM reușește să surprindă generalul, plecând de la particular.
Pentru a înțelege traseul existenței unui om (eternul ritm, de tip „crescendo”, urmat de „descrescendo”), exprimat artistic, ar trebui plecat de la tabloul de mari dimensiuni, perfect alb (numit „Nașterea”), „neatins de pensulele colorate ale experiențelor vieții”, care „exprimă puritatea și inocența din momentul nașterii”, după cum ne spune artista. În viziunea ei, simbolismul pânzei albe, pe care se va așterne apoi povestea vieții fiecărui om, „sugerează că renașterea și trecerea într-o altă lume reprezintă o continuare a aceleiași călătorii a vieții umane”, iar „nașterea și moartea pot fi percepute ca două forme ale aceluiași proces transformator”.
Lucrarea „Din inimă”, care domină expoziția, este cea mai personalizată, fiind inspirată de amintirea persoanei dragi dispărute și dedicate în întregime acesteia, ca un omagiu și o expresie a recunoștiinței. Influențele dadaiste sunt evidente, deoarece pe suprafața lucrării sunt dispuse, armonios, diverse artefacte (ținând de meseria de electrician a tatălui), care sunt de tip „ready-made”. Obiectele respective, ce „au adunat în ele emoții și amintiri”, invită privitorii „să pătrundă în lumea sa interioară, să experimenteze trăirile și amintirile încă vii și să împărtășească o parte din povestea sa”. Clanța atașată pe pânză sugerează și ea o ușă care se deschide spre lumea persoanei respective, din acel timp al vieții ei.
Tot în acest context sentimental trebuie amintite și cele câteva instalații folosite, de inspirație dadaistă sau suprarealistă, sub forma unor lămpi suspendate de tavan (cabluri electrice ce au la capăt dulii cu becuri).
În lucrările „Nexum” (I, II și III) sunt nuanțe intense de negru care domină lucrările, apărând uneori și numeroase linii reliefate, subtile (ca în „Nexum I”), ce „se întrepătrund și se intersectează într-un labirint al gândurilor”, simbolizând „multitudinea de gânduri și emoții pe care o persoană le experimentează în momentul în care pierde pe cineva drag” (chiar dacă, aparent, ea poate să pară senină și puternică). Prin diversele reliefuri se evidențiază complexitatea și profunzimea stărilor psihologice. În „Nexum II”, pe fundalul în întregime negru, se pot observa mai multe rânduri de sfori suspendate, care reprezintă legăturile subtile dintre persoana decedată și cei dragi, rămase în viață.
Prin „Autoizolarea sinelui” (I, II și III) este explorat fenomenul însingurării, în situația în care ființa umană este copleșită de probleme intense, sugerate prin dreptunghiurile în relief, pictate în nuanțe variate de negru. În mijlocul acestora, se distinge un singur dreptunghi în nuanțe de bronz, „care simbolizează sinele, speranța și încrederea că lucrurile pot evolua spre bine”. Așadar, chiar în momentele de autoizolare, când individul are tendința de a se proteja și de a respinge vreun ajutor extern, există totuși o sursă de speranță și încredere în interiorul acestuia, ca și o deschidere către vindecare.
În lucrarea „Izolat”, dominanța culorii negre sugerează o atmosferă de întuneric și tăcere, în care persoana experimentează tensiunea între dorința de a rămâne izolat și cea de a căuta o conexiune cu lumea exterioară (aceasta este sugerată prin contrastul între fondul plat și negru, pe de-o parte, și unele elemente tridimensionale sau elemente subtile de roșu, pe de altă parte). În lucrarea „Terrent”, prin utilizarea culorii negre și a elementelor tridimensionale, este exprimată esența profundă a fricii, care este trăită de individ la o mare intensitate, afectându-i acestuia sufletul și existența. Într-un mod subtil, este sugerată și puterea ascunsă de a înfrunta și de a controla spaima (deși această caracteristică a dualității angoasei nu apare în mod evident).
În lucrările „Vagus” (I, II și III), unde sunt și elemente tridimensionale, predomină culorile întunecate care exprimă senzații de neliniște, disconfort, incertitudine, panică, lipsa de speranță și disperare. În „Vagus IV”, prin reliefurile care ies din lucrarea întunecată într-un mod dinamic și agresiv, este sugerat procesul de luptă pentru supraviețuire, transmițând energia și hotărârea individului de a se confrunta cu greutățile și de a se ridica deasupra acestora.
Nuanțele de bronz, împreună cu elementele tridimensionale din lucrarea „Spes” dau o notă subtilă de speranță (care, se știe, moare ultima), în contextul întunecat al celorlalte lucrări.
În final, sunt prezentate lucrările „Incubo” (I, II și III), pe care artista consideră că țin de o artă „captivantă și înspăimântătoare, ce explorează procesul de capturare a individului de către un element traumatic”. Predomină culoarea neagră și sunt prezente reliefurile care, în acest caz, evocă senzația de sufocare și de copleșire. Lipsa bronzului sugerează faptul că speranța a dispărut complet. De aceea, lucrările transmit sentimente de frică, panică, descurajare și disperare. Ramele, sub forma unor crengi, reprezintă ultima formă de viață identificată în compoziție, simbolizând o fragilitate și o vulnerabilitate extreme.
SAM consideră că și-a realizat operele din expoziție „în funcție de cum a simțit” existând, totuși, anumite influențe ale curentelor artistice din secolul trecut. Dacă piesele „ready-made” și instalațiile țin de avangardele primelor decenii ale secolului XX, fiind de inspirație dadaistă și suprarealistă, în ceea ce privește lucrările pe fond întunecat (în care apar uneori liniații sau elemente tridimensionale), se pot observa anumite asemănări cu creațiile unor artiști postbelici (dar și ele tributare, în parte, unor curentelor avangardiste: abstracționism, dadaism și suprarealism).
Pentru o mai bună înțelegere a creațiilor artistei gorjene, care pot fi dificile la o primă „citire” (mai ales pentru neinițiați), cred că ar fi binevenită o scurtă incursiune în unele curente artistice din secolul XX, în care își au sorgintea aceste creații. Și mă refer, aici, atât la mișcările estetice din primele decenii (vezi prezentarea curentelor de avangardă în lucrarea lui Sorin Lory Buliga: „Spirit” şi „materie” în viziunea unui artist-filosof: Constantin Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2010), cât și la cele din perioada postbelică (vezi evoluția artelor vizuale postbelice în lucrarea Milenei Augusta Popa: Pictura internațională între anii 1945-1980. Evenimente și artiști, 44-Biharea-2017-XLIV-studii-etnografie-arta_164 (1), http://biblioteca-digitală.ro).
Curentul literar-artistic nonconformist Dada (înfiinţat la Zürich, în 1916, în celebrul Cabaret Voltaire, printre membrii fondatori fiind și românii Tristan Tzara și Marcel Iancu) reprezintă o mișcare îndreptată împotriva rutinei în gândire și artă, care a dus la crearea unui nou vocabular şi limbaj artistic, prin care dadaiștii au protestat împotriva ororilor Primului Război Mondial şi au condamnat cultura occidentală pentru corupţia ei morală.
Mai precis, dadaiștii au adoptat ideea de „asociere liberă” (devenită instrument de lucru) ca metodă de a elibera inconștientul de mecanismele cenzurii conștiinței. O altă abordare pentru a submina controlul rațiunii asupra genezei operei de artă a fost să încorporeze șansa și întâmplarea în procesul creator. Folosirea hazardului avea scopul de a-i restabili operei de artă puterea magică primară, care trebuia să fie reinstaurată pentru că fusese distrusă de o cultură care protejase utilizarea raţiunii, mai presus de orice. Marcel Iancu, de pildă, folosea orice obiect găsit (sârmă, fir, pană), pe care viaţa i-l punea în cale, şi-l încorpora în propria operă de artă, deoarece considera că aceasta avea un sens.
Marcel Duchamp (unul dintre liderii dadaiști de la New York) a fost cel care a inventat primele „ready-made” („obiect gata făcut”), mai întâi la Paris şi apoi la New York, în 1917, când expunea un pisoar de porţelan, poziţionat orizontal, intitulat Fountain şi îl trimitea comitetului organizator al expoziţiei Artiştilor Independenţi. Această încercare, de a crea o nouă idee pentru un obiect despre care toată lumea credea că ştie ce este, nu a fost bine primită de către comitetul respectiv. În schimb, ea a produs o adevărată mutație în felul de-a privi un obiect de artă: din acel moment nu mai conta dacă artistul a creat un astfel de obiect; important era faptul că l-a ales, l-a pus într-o situaţie în care funcţia şi semnificaţia lui utilitară erau uitate, sub un nou titlu şi un nou punct de vedere, şi a creat astfel o nouă gândire asupra acestuia. O teorie critică recentă argumentează că simpla desemnare şi relocare a oricărui obiect (inclusiv cele de tip „ready-made”) constituie o modificare a acestuia, deoarece schimbă percepţia noastră asupra utilităţii, duratei de viaţă şi a statutului său.
De estetica dadaistă ține și instalația artistică, pornind de la aceleași lucrări de tip „ready-made” ale lui Marcel Duchamp (aceasta apare și în alte curente din prima jumătate a secolului XX, așa cum ar fi suprarealismul, constructivismul ș.a.). Instalația este un gen de artă care constă, în esență, în configurarea unei opere artistice, bi- sau tridimensionale, într-un spațiu, care poate să schimbe percepția acestuia. Utilizarea unor obiecte, adesea din diverse tipuri de material, armonizate între ele și dispuse într-un spațiu tridimensional, este folosită adesea în arta vizuală contemporană, cu scopul de a-i crea o experiență particulară spectatorului (o emoție sau o stare de spirit, care poate provoca o anumită atitudine).
Forma franceză a dadaismului a dat naștere suprarealismului, curent literar și artistic apărut în anii 1920, în Franța, și răspândit ulterior în toate țările lumii. Acesta pune accentul pe activitatea spontană a imaginației și pe explorarea zonelor iraționalului în creația artistică. Suprarealismul susține că adevărul și arta se află „în realitatea superioară a anumitor forme de asociație” bazate pe atotputernicia visului, pe „jocul dezinteresat al gândirii” eliberate de constrângeri. Reperele esențiale ale mișcării sunt: antitradiționalism, protest antiacademic, explorarea subconștientului, deplina libertate de expresie, înlăturarea activității de premeditare a spiritului în actul creației artistice.
În ceea ce privește arta postbelică, după Michel Tapié (în discursul lui asupra artei abstracte, luat ca reper în evoluția conceptelor din avangarda postbelică), începând de la impresionism, noțiunile de „frumos”, „formă”, „spațiu”, „estetică” au fost repuse în discuție și chiar negate, deschizându-se o perspectivă diferită în arte, în care valorile tradiției sunt atacate. Doar dadaismul ar fi constituit o cotitură definitivă în ceea ce privește distanțarea față de artele tradiționale, deoarece, până în momentul apariției acestuia, curentele avangardei au fost mai puțin revoluționare (formulele respective au prezentat doar o anumită spectacularitate avangardistă și nu soluții radicale și de aceea au fost doar aparent revoluționare, având un aer mai degrabă romantic). Apare astfel ideea de separare față de mișcările care nu s-au rupt definitiv de arta tradițională. Iar ca ruptura față de academism să fie totală, trebuie ca drumul să fie unul „în necunoscut”.
Lucrările predominat negre ale artistei SAM, aproape monocolore (ca și tabloul în totalitate alb), fac trimitere la unele creații ale lui Yves Klein, apreciat ca inventator al picturii monocrome. Dar același artist este considerat unul dintre fondatorii mișcării avangardiste „New Realists” (din anii 1960), ale căror concepții se regăsesc într-o artă de asamblare și acumulare a elementelor împrumutate din realitatea cotidiană („acumulările de obiecte” de Arman și Deschamps). Ei susțin utilizarea de obiecte luate din realitatea vremii lor, ca și „ready-made”, în stilul lui Marcel Duchamp. SAM se folosește atât de monocromie, cât și de „ready-made” în creațiile sale, întocmai ca și „noii realiști”.
Lucrările artistei, pictate în nuanțe de negru, la care se adaugă elemente tridimensionale, trimit la operele mai multor artiști postbelici. De pildă, la cele ale creatorilor grupați în mișcarea „Arte povera” (cu debut în 1967) și, mai ales, la reprezentantul de seamă al acesteia, Lucio Fontana, care respinge ideea de abstracție și de figură umană în favoarea spațializării, aducând imaginea la cea de a treia dimensiune. De pildă, în seria de lucrări „Quanta”, artistul articulează pe un suport de pânză veche sau de bandaje colorate, mici picturi triunghiulare, rotunde sau pătrate.
La artistul britanic contemporan Gerry Judah (excepțional în tot ce realizează: sculptură, pictură și design), în multe dintre lucrări se constată, de asemenea, combinația între pictură și sculptură, formele tridimensionale creând impresia că „țâșnesc” înspre exterior din suportul pictat.
În privința sentimentelor surprinse în general în operele întunecate semnate de SAM, trebuie amintit că în „Informalism” (sau „Art Informel”, apărută în Europa în anii 1940 și 1950 și comparată cu expresionismul abstract american), a cărui denumire provine de la negarea formei, a fost vizat sentimentul iraționalului și al fricii. Mișcarea descinde din suprarealism, expresionism și, parțial, din abstracționism. Procesul artistic, prin manevrarea materialelor și pregnanța lui fizică, are origine în gestul spontan. Direcția propusă de „Art informel”, adică extragerea și expunerea experiențelor interioare intense, redate în strate texturate, în tehnică mixtă, este confirmată, de exemplu, de lucrările lui Tapies.
Ceea ce consider esențial și lăudabil în această expoziție, este faptul că prin intermediul ei, tânăra artistă SAM ne provoacă sa reflectăm atât asupra propriilor trăiri, ce dau formă și conținut vieții noastre, cât și asupra modului în care ne transformăm de-a lungul etapelor existențiale. Lucrările de pe simeze reprezintă o invitație la explorarea și înțelegerea mai profundă a experiențelor noastre emoționale în fața pierderii, la o meditație asupra puterii de influență pe care o au traumele în privința psihicului uman. De asemenea, creațiile ei ne îndeamnă să reflectăm la reacțiile noastre la suprasolicitare și modalitatea de a găsi un echilibru într-o lume supraplină de informații, stimuli și atracții. S-ar putea să descoperim astfel, după cum ne spune SAM, că în ciuda aparenței inițiale de haos, „emoțiile noastre pot să aibă ordine și structură, ceea ce ne poate ajuta să găsim calmul și înțelegerea în mijlocul acestor experiențe dificile”.

Sorin Buliga