1.”Etes-vous religieux, monsieur?” Şi ce răspunde Brâncuşi.

Decupăm aici, ca pe o grăitoare parabolă, o întâmplare a vieţii lui Brâncuşi, una la care exegeţii creaţiei sculptorului s-ar cuveni să se raporteze mai mult decât episodic.

Ducându-se odată, încercat de bătrâneţe, la medic(doctorul Carton, o celebritate preocupată „zalmoxian”, după cum vom vedea, şi de lucrarea în trup a celor sufleteşti)aceasta, după examinarea de rutină, pe o parte şi pe alta, l-a întrebat abrupt pe pacient: „Sunteţi credincios, domnule?”

Întrebare directă, categorică, precum cioplirea în piatră a sculptorului, dar care l-a surprins pe Brâncuşi, doritor , în conjunctura respectivă, să răspundă medicului net şi exact, ca la completarea unei rubrici. Or, tocmai că nu se putea : în el interogarea răsuna socratic; deschiderea în lăuntru-i un proces fiinţial absolut.

„Nu ştiu – a îngăimat-, sunt creştin ortodox. Nu mi-am pus niciodată o astfel de întrebare”.

Şi plecă intrigat, cu săgeata în el şi cu imperativul unei serioase anamneze de sine. Să nu ignorăm că întrebarea pusă intempestiv de medic ar putea tulbura şi un isihast, daca nu mai ales pe cei ce conştientizează şi simt, în exerciţiul rugii, limita cuprinderii lor în har, clătinându-se între vrednicie şi nevrednicie.

După o vreme, câtă va fi fost, Brâncuşi revine la doctorul său – şi de cum intră îi  şi spune (de parcă vorba aruncată de acesta anterior îl preocupase tot timpul): „Doctore, am reflectat îndelung … Pot să vă asigur, sunt credincios”.

Să ai nevoie de zile şi de nopţi cu ochii la stelele ce pătrundeau cu diamantul lor prin acoperişul de sticlă al atelierului şi iar de zile şi nopţi spre a te explica pe tine însuţi în acest plan… să poţi ajunge să formulezi împăcat un asemenea diagnostic existenţial suprem – apartenenţa ta la condiţia de homo religiosus – ce triumf! Şi ce organic acord al omului Brâncuşi cu lucrările lui sculpturale – „forme de meditaţie”, cum le spunea – ni se dezvăluie astfel în deplinătate!

2.”Sfânt” – un topos al calificărilor patriarhului sculpturii moderne

Pe zidurile pictate ale vreunor vechi mânăstiri înflorite ca părăluţele in iarba jilavă a Bucovinei – şi de acolo în atâtea alte locuri, până intr-una din ocniţele aparente ale Bisericii Domneşti de pe Jii, la o suta de metri de „Poarta sărutului”- ,e reprezentată în România, de veacuri, figura filosofului antic Socrate. Cu cât a premers el istoriceşte creştinismului nu importă, la noi înţeleptul e sfânt, cum sfântă e pâinea, cum sfântă poate sa fie vederea unei mese dezvelite de vânt într-o  grădină pustie.

Un bun prieten al lui Brâncuşi, muzicianul Erik Satie, l-a numit pe sculptor” Fratele lui Socrate”.In ce sens anume, personalitatea filosofului fiind una complexă? Desigur, mai ales Socrate cel al asumării senine a morţii, pentru care Satie compunea un Oratoriu şi întru memoria căruia Brâncuşi cioplise „Cupa de otravă a lui Socrate”, în lemn de stejar, vădit consonantă cupei simbolice acceptate de Iisus înaintea săvârşirii: „Tată, dacă nu e cu putinţă să treacă acest pahar fără sa îl beau, facă-se voia ta!”(Matei, 26-42).

Brâncuşi, fratele lui Socrate, al sfântului zugrăvit subţire sub streşini de risipite lăcaşuri creştine…

Un alt prieten al sculptorului, Peter Neagoe, îl numeşte sintetic pe artist, prin chiar titlul romanului biografic pe care i-l consacra, iarăşi, sfânt – „Sfântul din Montparnasse”. Sfinţenia lui Brâncuşi e de astă data înfăţişată în tonalităţi mai depărtat orientale; un sfânt cu preocupări practice de yogin … european( contradicţie în termeni!), copleşit psihic de rafinate adieri ezoterice si teosofice. Încă o data, altcineva care l-a cunoscut bine pe Brâncuşi, poetul şi eseistul Ezra Pound –  prieten de o întreagă viaţă al sculptorului şi totodată unul dintre pionierii comentării în lume a surprinzătoarei creaţii brâncuşiene – găseşte potrivit să – l numească în felul său „sfânt” pe artist:”Brâncuşi mi s-a părut un sfânt, e primul pe lista mea a valorilor … „Ermetica scriere poetică a lui Pound, „Cantos Pisani”, conţine informaţii fără egal asupra  visului brâncuşian  al înălţării şi cufundării adânc în sol a unui templu misteric axial – , nu hindusist, căci comanditarul indian renunţase, ci orfic, adus în vatra spiritualităţii tracilor(„al doilea neam după inzi”): o biserică pentru Zagreus … Dar ce să spunem despre Carola Giedion – Welcker, autoarea primei mari monografii Brâncuşi, frecventatoarea asiduă a atelierului şi prietenă apropiată , împreună cu soţul ei, a creatorului. Ea îl asemuie pe sculptorul vieţuind ca un schimnic în universul lucrărilor lui cu „Sfântul Francisc printre păsări”, sfântul ce predica necuvântătoarelor, în cosmica frăţietate  cu tot si cu toate. Sfântul Francisc – rămas pentru umanitate profetul ecumenic al unei posibile biserici mai presus de schisme…La noi, Petru Comarnescu evidenţiază potrivirea grăitoare Brâncuşi – Sfântul Francisc încă din 1944, intr-un amplu eseu din „Revista Fundaţiilor Regale”.

În fine, recent, un gânditor român, Ion Itu, spirit structural acordat perceperii sacrului brâncuşian, publică în „Gazeta de Transilvania” un articol intitulat – cum :”Sfântul de la Târgu Jiu”.

Articolul se referă, desigur, la Brâncuşi, la capodopera vieţii lui, care îi reprezintă sfinţenia – Tripticul Marii Treceri, Memorialul Mesei, Porţii şi Coloanei închinat morţilor şi transcederii, edificat anume acolo, ca o incintă sacră, în vatra strămoşilor lui.

3. Crezul de artă brâncuşian satisface o estetică teologică

Derutantă situaţie:

Pe de o parte, în istoria artei, cu prestaţia lui de geniu, Brâncuşi „ a ras totul” încât „nu are urmaşi”. Însuşi George Apostu, postbrâncuşianul cel mai important al rostirii emoţionale în lemn, cu instalaţiile lui de „Fluturi” ameţiţi de văzduh, cu masivele trunchiuri din ciclul”Tată şi fiu”- expresii ale nedislocării fiinţiale a omului din matca sângelui său – , însuşi Apostu mărturisea strâmtorat :”Este foarte greu să te ţii în picioare după Brâncuşi…”

Pe de altă parte, numeroase „isme”din ultima sută de ani – cubism, abstracţionism, primitivism, constructivism, cinetism, minimalism, serialism şi câte or mai fi tind, fiecare în nota specifică, să se revendice de la Brâncuşi asociindu- şi-l ca ascendent şi garant al propriilor căutări pe coclaurii artei.

Dacă din atâtea direcţii vin revendicările, merită o dată în plus să atragem luarea aminte asupra unei corespondenţe generice, parcă imune la eroziunea temporală, între crezul de artă al lui Constantin Brâncuşi şi principiile constitutive ale unei estetici teologice, fie aceasta formulată cine ştie când, în aval de Plotin, fie una contemporană cu sculptorul, ori, în fine, o estetică teologică abia posibilă în viitor, în sânul întrezăritei religiozităţi conciliante a mileniului trei.

Nu de puţine ori creaţiei lui Brâncuşi i s-a semnalat nota mistică.”Formaţia sa de artizan , ataşamentul său faţă de materialul în care sculpta, tendinţa sa spirituală îl leagă de un curent mai degrabă mistic decât cartezian”, (Margit Rowell, interviu în „Connaisance des arts”, H.S.,70,1995).S-a nuanţat că pasiunea sa pentru experienţă mistică este una largă, dezmărginită, nicidecum coruptă de vreo viziune sectară. Faptul că va fi citit „Isis révélée”nu înseamnă că a rămas cuprins în vălul ei.”Nu se ştie câtuşi de puţin dacă teoriile Helenei Blavatsky au făcut din Brâncuşi un discipol asiduu al sectei sale, dar el era realmente pasionat de mistici…”(Harry Ballet, „Brancusi et son temps”, în „Arts Magazine”, H.S.,”Brancusi”, 1995).

Radicalizând euristic problema dimensiunii sacre a artei brâncuşiene să notăm, bunăoară, că opera sculptorului consonează elocvent, prin esenţa sa aparte ( şi fără să fie vorba de vreo premeditare) cu estetica teologică teoretizată de românul Nichifor Crainic. Contemporan cu Brâncuşi, Nichifor Crainic, mentorul curentului gândirist în filosofia naţională, îşi conturează viziunea estetică ortodoxistă asupra artei îndeosebi prin volumul „Nostalgia paradisului”(1940), desigur, fără a se raporta în chip sistematic la Brâncuşi, dar se întâmplă adesea că prin rândurile cărţii parcă ar glăsui sculptorul, şi nu Crainic. Cui aparţin, de pildă, percepte ca următoarele:”Arta nu provoacă plăcere, ci o stare de euforie a spiritului, al cărei nume propriu e bucurie. Arta,prin perfecţiunea sensibilă, ne împărtăşeşte bucuria infinitului. E un sentiment de uitare a lumii materiale şi de evadare imediată în vagul superior al posibilităţilor ideale”(„Nostalgia paradisului”, Iaşi, Edit. Moldova, 1994, p.135).După Nichifor Crainic, arta –„marea fiica a religiei” şi „expresia cea mai autentică şi mai specifică a sufletului omenesc”- este bucuria spiritului care s-a regăsit pe sine în sofianismul lumii create…Sofia necreată(participantă la creaţie), raportată la Logos(„raţiunea supranaturală a lumii”), este lumina eternă care conferă/ sporeşte frumuseţea lucrurilor. Acest sofianism reprezintă o recunoaştere a lucrurilor prin arhetipurile lor transcedente…Creaţia artistică înlesneşte omului înălţarea în zone ontologice superioare…”Nu mai sunt demult al acestei lumi: sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale” – spunea Brâncuşi.

4. Cea mai sintetică exprimare a sacralităţii formelor lui Brâncuşi

Să încerci, ca, printr-o propoziţie doar, să cuprinzi spiritul întregii creaţii plastice brâncuşiene – ca temerară angajare exegetică!O tentativă de categorisire extremă a sculptorului. Fără a zgândării vreun orgoliu – să o spunem : nici n-ar trebui să încerce vreo asemenea calificare sintetică aceia care nu sunt apţi în intimitatea psihomentalului lor şi nu au conturat în ei înşişi, cum se cuvine, plinul trăirii metafizice ori religioase a existenţei.

S-a zis, condensat – şi îndestul de bine – cum că Brâncuşi a fost apostolul obstinat al unei singure configurări plastice, mereu sesizabilă ca proximitate reductivă a ceea ce voia el să reprezinte; s-a vorbit, vrem să spunem, de replierea sistematică în ovoidal a morfologiilor prelevate de artist  din planul realului, dar asupra cărora el medita apoi îndelung, uneori zeci de ani. Cauza acestei tendinţe plastice de subminare a multiplicităţii prin epurarea particularului de detaliile sale şi înscrierea eliberatoare a formei sculptate în gestalt – ul ovoidal; desigur – forma oului conotează în subconştient, ca şi în culturile originare, începutul a tot, răspunde unei intime nevoi umane de indefinită anamneză. Evocând Începutul, Geneza, alcătuirile ovoide iscă implicit în adâncurile eului o tainică undă de sacralitate, căci”sfânt e numai începutul”(Ion Barbu).

O altă încercare  de circumscriere laconică a creaţiei unicale a lui Brâncuşi: principial – s-a observat –izvodirile lui nu prea par a fi obiecte de artă în sens obişnuit, ci sunt altfel:paradigme ale  unei fericite cumpăniri între artifex şi natură( în ceea ce are acesta etren: elementele).Orice sculptură a sa ne produce emblematic un soi de comuniune caldă cu suport fizical, ontic al ei.

„Suport” e prost zis : cioplindu- şi ideile creatorul a încercat până la umilitate şi totodată în mod sublim sentimentul ca nu e niciodată singur, doar cu voinţa lui de artă, ci că lucrează în tandem cu materialul său – lemnul, piatra. Trebuie ca vocea lui de artist  să nu înăbuşe vocea naturală a materialului sculpturii( care e vocea Fiinţei), ci glasurile să se îngâne – şi aceasta pană la capăt, adică până în opera finită, purtătoare de sens. Este atributul sculpturilor lui Brâncuşi să închidă astfel în ele un ison liturgic, de liturghie cosmica .Rând pe rând şi mereu temele – pretexte oricât de mărunte – ale creatorului se liniştesc  în ele însele împărtăşindu-se din ceea ce este eterna stare de fire a lumii, şi încercând astfel miracolul transsubstanţializării  lor semantice. Şi abia aşa îşi afirmă ele măsura.

Dorim aici să consemnăm, pentru densitatea ei şi pentru puterea de a releva sacralitatea artei lui Brâncuşi, mai ales o a treia formulă de exprimare sintetică a spiritului sculpturilor sale.

Dintr-o evocare pe care N.Steinhardt, sihastrul de la Rohia, dăruit meditaţiei, i-o face indianistului Sergiu Al-George ( în „Viaţa românească”, 2, 1982), se vede cum amândoi aderă cu prioritate la următoarea caracterizare a operei inventatorului sculpturii moderne: creaţiile acestuia, în alchimia lor abisală, sunt „tot atâtea anulări ale opoziţiei dintre pătrat şi cerc…”(s.n.-I.P).Se cunoaşte s-au făcut destule descrieri formale ale artei brâncuşiene ca fiind una ce mizează pe cub, cilindru, trunchi de piramidă şi alte asemenea module geometrice. Expresia citată spune esenţialmente altceva. Definirea transfiguratelor morfologii ale artistului ca fiind, în cheia lor constitutivă, compatibilizări înalt semnificante simbologic ale cercului şi pătratului( sau, tridimensional : ale sferei şi cubului) aşează creaţia sculptorului sub semnul cu totul prestigios al „imaginilor unificatoare”, gen „coincidentia oppositorum” sub semnul unei temerare vizualizări a filosoficului; după cum se ştie, încă din vremea tradiţiilor primordiale ale umanităţii, anularea ideoplastică a opoziţiei cerc-pătrat(ori sferă-cub) prin îmbinarea lor organică înseamnă decretarea compatibilităţii celestului şi mundanului, înseamnă unitatea dezirabilă( cu funcţie mântuitoare) a transcedentului şi imanentului. Dimensiunea religioasă e nemijlocit conţinută, aşadar, în menţionata ecuaţie a artei  brâncuşiene. Destul să amintim că arhitectura tipică a bisericilor îşi are ea însăşi cheia în conjugarea spiritual – funcţională a cupolei rotunde  cu planul pătratic al zidurilor solidare pământului. Elocventă este, de asemenea, locuinţa patriarhală românească, proprie culturii şi civilizaţiei rurale a lemnului; modulul reprezentativ al stâlpilor de prispă sculptaţi”mărul cu oglinzi”, dăltuit şi expus cu sens la faţadele caselor afirmă de mii de ani, în arealul carpatic, mesajul intersectării unui cub cu o sferă.

Sergiu Al-George şi N.Steinhardt au surprins un adevăr esenţial: arta lui Brâncuşi, în mesajul ei elevat, este una a concilierii luminoase între Pământ şi Cer.

5. Brâncuşi îndemnându-se pe ultimul drum : „Haide bă, haide bă…”

Brâncuşi, bătrân, în faţa Marii Tăceri, a pribegiei lui absolute…Nu facem, în cele ce urmează, decât să traducem din franceză relatarea de către Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati, care l-au îngrijit, a ultimei săptămâni din viata sculptorului.

„Duminică 10 martie(1957), o atmosferă ciudată se aşterne în atelier. Ne-a cerut să rămânem lângă el. Era calm, de-o gentileţe extremă. Seara, moment de muzică. L-am urcat sus, în patul său prevăzut acolo cu o frânghie de care se putea prinde, apoi ne-a zis: «Mâine să-mi coborâţi patul, aş vrea, mai bine, să dorm jos».Ne-a îmbrăţişat, ne-a dorit noapte bună.

A doua zi, cum ne sfătuiam să mergem la spital, unde el ar fi putut să fie îngrijit, ne-a spus că preferă să îl aştepte pe Bunul Dumnezeu la el acasă. Marele pat fu coborât şi pus aproape de scară şi de sobă(…)

Marţi, Brâncuşi se arătă agitat. Rămase aşa toată ziua. El, care se exprima mereu în franceză, se apucă să vorbească numai în româneşte, şi nu doar cu noi, ci cu toate persoanele care îl îngrijeau sau veneau sa-l vadă, ca şi când s-ar fi întors la izvoarele copilăriei. Îşi exprima dorinţa de a se restabili. Cu acordul medicului, un pat prevăzut cu o bară care să permită bolnavului să se ridice fu livrat miercuri(…)

Privea oamenii şi lucrurile cu interes, slăbind în timpul acesta încet-încet. Joi seara zise deodată: «Haide bă, haide bă» – şi căzu intr-o stare de somnolenţă. Acestea fură ultimele lui cuvinte. L-am vegheat o bună parte din noapte. Somnolă şi a doua zi, scuturat când şi când de un spasm uşor. După obicei am aprins o lumânare a cărei licărire liniştită trebuia sa-i deschidă drum sufletului. La ora două, în noaptea de vineri spre sâmbătă, respiră o dată adânc şi răsuflarea i se opri. Faţa îi era senină, ca şi cum ar fi exprimat ceea ce el rostea adesea:«Nu mă tem, sunt pregătit să plec»”.

…La Târgu Jiu, mediind tainic între pământ şi cer, „Calea Sufletelor” vizualizată de el acolo, cu marea „Coloană” a Trecerii în capăt, – îl aştepta.

Ion Pogorilovschi-  „Cele din urmă şi cele dintâi”