L’HISTOIRE D’AMOUR ENTRE TANTAN ET TONTON (I)

Deși s-au scurs mai bine de șapte decenii de la trecerea-i în neființă, biografia lui Constantin Brâncuși constituie un teritoriu de investigație ce ridică încă numeroase probleme brâncușologilor. Dincolo de broderiile țesute în jurul vieții afective a acestuia, cum este cazul inexistentului, mult vehiculatului amor cu Maria Tănase, femeile din viața artistului, nu puține, n-au reușit să amprenteze decisiv destinul acestuia, rămânând la statutul de Muze. Și, în pofida așteptărilor lor, niciuna – nici măcar pianista Vera Moore, care i-a dăruit un fiu nelegitim, John Constantin Brâncuși Moore, recent dispărut – n-a izbutit să-l convingă să-și pună pirostriile. Conștient de menirea sa, de faptul că singurul mariaj posibil este cel cu arta, rătăcit printre blocurile gigantice de piatră într-un atelier neîncălzit, cu condiții precare de igienă, genial în artă, dar țăran până-n măduva oaselor atitudinal, Brâncuși n-ar fi putut juca vreodată rolul de consort legitim. Partizan al amorului liber, îl considera singura formă de unire acceptabilă. Despre relația cu pictoriţa unguroaică Margit Pogany, unul dintre cele mai celebre modele, care i-a inspirat sculptorului nouăsprezece busturi, sunt puține date, corespondența dintre ei dispărând în condiții bizare, după sau anterior morții acesteia. Furori în epocă va face Marie Bonaparte, fiica prinţului Roland Bonaparte, nu atât ca personaj/femeie, ci prin faptul că i-a inspirat celebra sculptură, generatoare de scandal, Prinţesa X, expusă la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris din 1920 și retrasă ulterior din cauza percepției acestuia drept lubrică datorată similitudinii cu un falus. Un intermezzo insignifiant este cel cu Eileen Lane, irlandeza americanizată, pe care o preumblă prin România ulterior, inclusiv la Peștișani, prezentând-o, protector și necreditabil, drept fiică.

O certă valoare documentară în privința întregirii biografiei sculptorului o are secțiunea „Brâncuși intim: între discreție și dezvăluire”, redactată de Doina Lemny, din volumul Brâncuși. Omul și lucrurile (Editura Vellant, București, 2016, catalog bilingv, în limbile română și engleză, realizat de Corola Chișiu), care cuprinde un incitant corpus epistolar între Brâncuși și femeile care s-au perindat în preajma lui. Analista semnalează rigoarea artistului în ordonarea materialului biografic, într-o manieră care încurajează ipoteza dorinței lui de publicare „sub forma unor fragmente ale unui roman de dragoste”¹. Sunt păstrate în atelier, dispuse cronologic, toate biletele de tren sau de vapor, etichetele de călătorie, timbrele de pe plicuri, chitanțele, corespondența bine clasată. Doina Lemny subliniază faptul că „Brâncuși a fost încă din timpul vieții un mit pe care și l-a construit cu bună știință”, în vreme ce femeile, atrase de celebritatea crescândă a acestuia, și-au inventat sfruntate și uneori abracadabrante povești de dragoste cu artistul. Tipărirea arhivei personale cu ocazia reconstituirii atelierului Brâncuși din fața Centrului Pompidou, în 1997 (Marielle Tabart, Doina Lemny, L’Atelier Brancusi. La collection, 1998-2002, Édition du Centre Pompidou), precum și catalogul ocazionat de primirea Dațiunii din 2003 (Marielle Tabart, Doina Lemny, La Dation Brancusi, dessins et arhives, Édition du Centre Pompidou) sau volumul de corespondență românească din anul 2004 Brâncuși inedit (Humanitas 2004, ediție îngrijită de Doina Lemny și Cristian-Robert Velescu) „au deschis o breșă importantă în dezvăluirea intimității atelierului și mai ales a artistului”. Doina Lemny, curator al Atelierului Brâncuși, doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, depune, de mai bine de un sfert de veac, o asiduă muncă de recuperare și restituire a arhivelor artistului, intervievând și corespondând pe mulți dintre apropiații atelierului. Demersurile sale analitice au fost traduse în eseul monografic Constantin Brancusi (2005, Oxus), succedat ulterior de o suită de cărți documentare care relevă personalitatea sculptorului, precum Brancusi & Gaudier-Brzeska: points de convergence (L’Échoppe, Paris, 2009), Brancusi au-delà de toutes les frontières (Fage, 2012), Brancusi (Éditions du Centre Pompidou, 2012), Correspondance Brancusi Duchamp (Éditions Dilecta, Paris, 2017). Intenția revelatorie a corespondenței acestuia este devoalată, parțial, într-un interviu acordat Agenției de Naționale de Presă AGERPRES, în 19 februarie 2016, în care menționează: „De altfel, în lucrarea pe care o pregătesc acum şi pe care sper să o public în 2018 merg şi mai departe, analizând aspecte din viaţa intimă a lui Brâncuşi şi din sentimentele pe care acesta le-a nutrit faţă de diferite persoane. E foarte greu, pentru că Brâncuşi era un om discret, iar eu voi încerca să-i respect pudoarea, dar doresc să mă apropii cât mai mult de omul Brâncuşi, ceea ce-mi va deschide şi alte drumuri de interpretare a operei^2. Printre vizitatoarele atelierului care-și deschide porțile încă din anul 1915 sunt surorile Irina și Lizica Codreanu. Cea dintâi dintre Codrence e primită ca ucenică în atelier, alături de Milița Pătrașcu („Petrică”) și Margareta Cossaceanu („Mihalache”), în vreme ce Lizica, dansatoare, e filmată, pozată de artist, ba chiar îi este confecționat un costum din pânză reiată decupată și prins cu ace de gămălie, în care interpretează Gymnopediile lui Erik Satie în atelier, printre statui, crezând în harul ei. Intuițiile artistului se vor adeveri, performanțele fetei rămânând înregistrate în istoria dansului modern tocmai prin fotografiile pe care acesta i le-a făcut. Lizica îi prezintă deseori colege dansatoare. Una dintre ele, Marcelle Valérie, prezență afectivă pasageră în viața artistului, îi mulțumește epistolar pentru sfatul de a citi Banchetul lui Platon, Broaștele și Păsările lui Aristofan, ceea ce oferă o falie nouă portretului artistului, aceea de formator cultural. Tot Lizica i-o prezintă pe Marthe Lebhert, o elvețiancă de douăzeci de ani, căreia-i propune să-i fie secretară și cu care are o legătură știută de prieteni (care o desemnau codat cu apelativul „Maurice” sau „Morice”), dar nu de familia ei. Deși legătura pare flamboaiantă, Brâncuși menționând că ar vrea să cumpere o casă pentru ei, sub imperiul participării recente la mariajul lui Duchamp, cei doi organizându-le în atelierul din Impasse Ronsin o chermeză proaspeților miri, flama erotică se va dilua în câteva luni. Emoționante, în acest tom, sunt epistolele Marinei Șaliapin, fiica lui Feodor Șaliapin, miss Rusia în 1927, internată, bolnavă de tuberculoză, îndrăgostită de artist, care o sfătuiește să plece din sanatoriul în care iei „boala morții”. Episodul amintește de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Concurenta și totodată prietena Marinei era Florence Meyer, la origine muza sculpturii „Miracolul”, una din cele cinci fiice ale colecționarului Eugène Meyer. Colecționarii Emilian Radu și Vasile Iuga pun la dispoziție scrisorile celor doi, întregind corpusul aflat în arhiva Centrului Pompidou. Motivul sărutului tutelează epistolierul artistului, în vreme ce fata-i scrie ardent „Je t’embrasse beaucoup, beaucoup”. Aceasta-i trimite pachete din America, iar olteanul, viclean, se plânge, ba că nu a primit și cămăși, pe lângă cele „cinci perechi de șosete, o haină albastră, un sweater, un fular”, ba că ar avea nevoie de zahăr, cafea și pantofi, deși e criză și în America, e nemulțumit de pijamale și de halatul de interior și-ar vrea salopete de lucru. Se arată împăcat cu divorțul ei de actorul Oscar Hamolka și-i dă sfaturi cum să-și fotografieze copiii, dar mai ales își descrie munca, greutățile întâmpinate sau boala.

Romanul amoros al lui Brâncuși ne-o aduce, ca protagonistă, la începutul anului 1925, pe dansatoarea elvețiancă Marthe Lebherz, iar epistolierul, editat recent de Doina Lemny, Brancusi & Marte ou l’histoire d’amour entre Tantan et Tonton, Fage Éditions, Lyon, apărut în 30 noiembrie 2017, ne conferă fațete inedite, cvasișocante ale intimității sculptorului. Integralitatea epistolelor e păstrată la Bibliothèque Kandinsky, din cadrul Centrului Pompidou. Lectura textelor este facilitată de efortul armonizant și unificator al editoarei, care stilizează atât ortografia, cât și punctuația epistolelor. Dacă în Dation scrisorile se află în stare brută, devenind, pe alocuri, adevărate devinettes pentru lectori, din pricina ortografiei fonetice, „după ureche” a lui Brâncuși, departe de normă atât în română, cât și în franceză, aici fluența și mai ales bogăția stilistică și ardoarea vocabularului m-au făcut, la prima lectură, să mă întreb dacă nu cumva sculptorul avea prin preajmă un erotic, flaubertian Dicţionar de idei primite de-a gata sau dacă Marcel Duchamp, cel ce-i mai redacta uneori scrisorile de afaceri și care se afla în preajmă-i în toamna anului 1926, ar fi jucat rolul unui Cyrano de Bergerac. Prefața înfățișează succint datele întâlnirii protagoniștilor, precum și portretul fizic al elvețiencei sosite la Paris pentru a-și desăvârși studiile coregrafice: „Marthe, care nu are încă douăzeci de ani, este o înaltă și grațioasă tânără blondă. Cele două cosițe împletite, pe care le poartă adesea ca o coroană pe cap, în felul tinerelor țărănci din țara lui, sau alura ei de fată tânără timidă și reținută, cu surâs misterios, ar fi fascinat sculptorul. Între Brâncuși, la vârsta maturității și tânăra ingenuă, e dragoste la prima vedere”³ (p. 5).

Expoziția personală organizată de Joseph Brummer la New York în 1926, cu prilejul celei de-a cincizecea aniversări a sculptorului este prilejul unui voiaj transatlantic, demarat la 1 septembrie, alături de Stoor, câinele fotografului
Eduard Steichen, și al unui dialog epistolar cu iubita-secretara care, rămasă la Paris, avea sarcina administrării atelierului, dar și să se ocupe de „afacerile sale” în lipsă-i. Rolul de secretară funcționa ca paravan protector al amorului lor, cunoscut de prieteni, dar secret față de familie și-n special față de perspicacele și severul doctor Lebhertz, care n-ar fi agreat această postură, de amantă, pentru juna sa fiică. În plus, Brâncuși era sigur că orice indiscreție și amestec extern în legătura lor ar fi condus la disiparea acesteia, motiv pentru care, deseori, o sfătuiește pe tânăra ultraîndrăgotită să ascundă relația. Lungile epistole schimbate cotidian de cei doi, precum și apelativele de îndrăgostiți au rezonanțe androginice, gemene – Tonton pentru Marthe și Tantan pentru Brâncuși. La fel ca, mai târziu, în cazul corespondenței cu Florence Meyer, vignete cu motivul sărutului pigmentează dialogul dintre parteneri. Doina Lemny sugerează intenția artistului de a publica scrisorile primite și expediate până în data 22 noiembrie 1926, ordonându-le și folosind ca ilustrație a copertei schița pe care a făcut-o pornind de la motivul Sărutului.

Epistolarul este deschis de o incantație ardentă, datată 25 iunie 1925, adresată domnișoarei Lebhertz, „muza mea ușoară, care surâde mereu și care nu-l iubește decât pe Dumnezeu”, „plină de dorințe terestre ca mine”. Discursul – de coloratură romantică, e plin de imagini plastice și comparații terestre: „Acum, pot să pier ca un arbore dezrădăcinat de furtună”, „astfel încât fiecare să poată gusta singur durerea infinită a frumosului etern”. Prima scrisoare, 1 septembrie 1926, marchează debutul voiajului înspre America, călătorie care durează cinci zile. Apelativul de tandrețe „dragă Tonton”, precum și semnătura finală „Tantan” atestă gradul de implicare afectivă al corespondenților. Scrisorile lui Brâncuși sunt duale, un amestec de lirism senzual – pe de o parte, iar pe de alta – precizie maniacală în trasarea precisă a sarcinilor către secretară. Companionul Stoor, aflat pe puntea de sus, e un personaj care revine deseori în scrisori și în două din fotografiile acestei perioade. Călătoria dificilă, cu mare turbulentă este ameliorată de îndeletnicirile epistolare, precum și de amintirea fetei: „Totul merge bine și mă gândesc la tine, Tonton, cu inima mâhnită că nu ești aici, aproape de mine. Te îmbrățișez cu mare afecțiune.” În 5 septembrie, adaugă: „Mă gândesc la tine și buzele mele tremură”. A doua zi, duminică, punctează: „Mă topesc de durerea de-a fi singur în deșert”.

Întâia scrisoare a Martei, anterior primirii celor de la iubit, e tot din 1 septembrie. Tonul acesteia e oarecum rezervat la început, cenzurându-și emoțiile și părând a-și dori să îndeplinească foarte conștiincios atribuțiile de secretară. Dările ei de seamă, disciplinate și sumisive, alternează cu depresiile și angoasele datorate plecării iubitului/patronului: „Nu pot încă să-ți spun nimic despre ceea ce cred și despre toată dragostea pe care o simt trezindu-se în mine. […] Am închis mica ta cameră albă, n-aș putea rămâne acolo fără tine, dar am pus pe pat desenul pe care mi l-ai făcut, pentru ca să știi că îți veghez și păzesc camera, așteptându-te.

Te îmbrățișez așa tare, că-ți aud dinții scrâșnind”. Promite, obedientă, că-și va perfecționa engleza pentru a-l putea ajuta și mai mult, în perspectiva unei alte vizite în America sau a unei expoziții la Londra, că va face lecții de șofat, își reia lecțiile de dans cu doamna Bronislava Nijinska, se ocupă cu ordinea din atelier și, practic, se cam instalează acolo în lipsa lui: „Mă simt atât de bine la tine și mă scald în atmosfera ta. Asta-mi face așa de bine, căci mă descopăr deodată atât de singură și pierdută” (3 septembrie 1926). O vizită inopinată a tatălui la Paris, în 7 septembrie, creează o oarecare panică, deoarece nu-și găsește fata acasă peste noapte: „Mi-a fost puțin frică, pentru că tata e foarte perspicace, dar cum nu m-am schimbat, nu se îndoiește de nimic, la fel și Juliette. Sunt complet sigură de asta.

Înșel pe toată lumea, dar păzesc, pur și simplu, fericirea noastră. Nimeni nu va ști nimic.”

 1. Brâncuși. Omul și lucrurile, în colecția Emilian Radu, Editura Vellant, București, 2016, p. 47.

2. https://www.agerpres.ro/cultura/2016/02/19/interviu-doina-lemny-brancusi-ne-fascineaza-pe-toti-a-reusit-sa-se-impuna-in-fata-marilor-artisti-ai-epocii-17-01-26.

3. Traducerile ne aparțin.

Mulţumim doamnei Daniela Sitar-Tăut pentru amabilitatea de a ne fi permis să reproducem aceste texte.

Sursa: Revista „Nord Literar”, nr. 1(176), Ianuarie 2018