Se știe că sculptorul Constantin Brâncuși l-a rugat pe David Lewis să-i promită că nu va scrie despre el atâta timp cât este în viață. Nu i-a lăsat nici pe alții să-i scrie biografia.
A păstrat în schimb cu grijă scrisori, documente, fotografii și însemnări și a lăsat prin testament ca tot ceea ce se va afla în atelier în ziua morții sale să intre în custodia Muzeului de Artă Modernă din Paris, deci în domeniul public. Din păcate o bună parte din arhiva sa a fost preluată de legatarii săi universali – Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu – care au ținut-o în afara circuitului public. Abia după decesul acestora, întreaga arhivă brâncușiană a devenit accesibilă studiului și s-au putut corecta unele erori. Cercetătorii au în față o mare cantitate de lucru și sunt posibile încă unele surprize.
Mă voi referi la erori de cronologie pentru perioada 1876-1904, corectate în timp.
În vechile acte de identitate din Gorj, se întâlnește frecvent o diferență de datare între momentul înregistrării actului și momentul nașterii sau decesului, indicat prin cuvântul “alaltăieri”. Și în actul de naștere al lui Constantin Brâncuși, înregistrat la 21 februarie 1976, ora 9, stă scris “născut alaltăieri”.
Anul și luna nașterii sculptorului – februarie 1876 – au fost percepute corect de toată lumea. Ambiguitatea lui “alaltăieri” explică însă de ce, în diverse monografii sau documente, ziua apare greșit, 17, 18, 21 sau chiar 22.
Este important de precizat că în ultima carte de identitate a artistului din octombrie 1952, ca și în testamentul său din 12 aprilie 1956, data nașterii este consemnată clar – 19 februarie 1976. Monografii recente despre sculptor, semnate de Marielle Tabart sau Barbu Brezianu, indică chiar și corespondența pe stil nou – 19 februarie / 2 martie.

Din documente publicate de regretatul Barbu Brezianu, aflăm că tatăl artistului, Nicolae, botezat la 15 ianuarie 1833, avea 40 de ani la 27 ianuarie 1872, când s-a căsătorit a doua oară cu Maria Deaconescu, o tânără de 21 de ani. Era născut probabil în 1832, nu în 1833. Din prima căsătorie avea trei fii (Ion, Gheorghe și Vasile), din căsătoria cu Maria, a avut încă trei (Grigore, Constantin și Dumitru). Mult dorita fiică, Eufrosina – Fârsina, s-a născut în 1884 dar a fost copil postum. Decesul tatălui n-a putut avea loc în 1885, cum s-a consemnat de unii exegeți, ci în 1884.
În notițele autobiografice păstrate de Brâncuși, se pot găsi informații nespus de prețioase. Le găsim în volumul Brâncuși inedit, apărut la Humanitas în 2004, prin grija Doinei Lemny și a lui Cristian-Robert Velescu. Sculptorul precizează cu mândrie că este “Fiu de moșnean, cheabur, din cătunul Hobița” (Bi, p.43) . Eticheta de “țăran sărac” i-au aplicat-o alții. Despre tatăl său va povesti reporterilor că era om umblat și că introdusese în sat ferestrele cu geam. Din ciornele de scrisoare către mamă și frați reies legăturile trainice de familie.
Tot din notițele sale aflăm că a urmat școala primară între 1883 și 1887, la Peștișani și apoi la Brădiceni (Bi, p. 58, 59), ceea ce contrazice spusele celor care pretindeau că artistul ar fi învățat să scrie și să citească abia la Craiova.
Brâncuși a ținut să menționeze o primă fugă din sat de o zi, în martie 1886 (Bi, p. 58, 59), dar și perioada de ucenicie la Târgu-Jiu, la Moscu (martie 1887), Costică Doitescu și Ionescu (aprilie, mai), revenirea la Peștișani toamna și iarna, la fratele vitreg, Ion, și apoi plecarea la Craiova (Bi, p. 58-60).
Datele care figurează în schițele sale de autobiografii nu sunt întotdeauna foarte exacte, confirmând ceea ce scria Petre Comarnescu în legătură cu dificultatea de a stabili o cronologie : “ Când povestea, /Brâncuși/ nu se exprima ca un istoric, oferind date precise, ci trata faptele biografice pe un plan de legendă”.
Momentul plecării din sat este consemnat de Brâncuși atât într-o schiță de autobiografie cât și în povestirea autobiografică “Le Génie”, ambele scrise la persoana a treia: “la etatea de 11 ani a plecat din sat cutreerând țara timp de 6 ani fără să dea de veste” (Bi, p. 43) , “à l’age de 11 ans s’évade du beau pays et alla 3 jours et 3 nuits à pied car il n’y avait pas de train” (Bi, p. 56).
Brâncuși s-a străduit să-și amintească numele patronilor la care a lucrat într-o primă perioadă craioveană. A notat într-un fascinant amestec de română și franceză: “1889 moi de mars parti la Craiova – deux jour a la bariere Severinului, quelques moi la Troceanu, puis la Ion Gheorghiu până în luna lui Iunie 1890 intrat la Petre Runcanu /1891 la Zamfirescu din iunie pânăn luna lui septembrie 1892” (Bi, p.60). În altă parte scrie: “1890-1891 Troceanu, 1892 Petre Niculescu 1893 Zamfirescu” (Bi, p. 58). Altă enumerare sună: „1889 Ion Gheorghiu 1890 Troceanu 1891 Petre Runcanu 1892 Zamfirescu” (Bi, p. 59).
Este interesant că nu este consemnat nicăieri numele de Spirtaru, proprietarul hanului de la gară despre care au scris multe V.G. Paleolog și Petre Pandrea.
Urmează o nouă etapă: „pânăn martie 1893 la Slatina Mme Stăiculescu (Stela), în luna martie 1893 plecat la București pentru câteva zile – la Pitești trei luni la Șerbănescu – întors la Craiova Zamfirescu Violon Scoala de meserii” (Bi, p. 60). În alt text găsim: „1893 la Slatina 1894 Bucouresti Pitești retour Craiova bureau violon et inscri Ecol d’Arts et metier Craiova” (Bi, p. 59). În altul avem: „1894 Slatina Bucouresti Pitesti Serbanescu și retour a Craiova Zamfirescu trei luni ” (Bi, p. 58).
Din notițele lui Brâncuși reiese că episodul Slatina s-a petrecut între două șederi la Craiova și nu imediat după plecarea din sat, cum apare în relatările unor exegeți.
Momentul astral al Craiovei e consemnat concis de sculptor: „în luna lui Octombrie 1894, C.I. Grecescu, minunat că a putut să construească o vioră, îl face să intre la școla arte și meserie din Craiova – termină cursurile de 5 ani în 4, trecând clasa I și II într’un an” (Bi, p.43). Pentru perioada școlarității craiovene există documente – foi matricole, garanții ale mamei, cereri pentru bursă, certificatul de absolvire din 28 septembrie 1898. Deplasarea lui Brâncuși la Viena într-o vacanță este menționată scurt: “1896 a Viene” (Bi, p.59). Certificatul de la fabrica unde lucrase, anexat la o cerere, s-a pierdut din păcate. Data 1896 este precizată și de Jianu sau Istrati, spre deosebire de cei care consemnează anii 1897 sau 1902.
Studiile în București sunt menționate pe scurt: „în 1898 intră la Școala de Belle Arte din București ea diploma de absolvire en 1902 îș face serviciul militar expune pentru prima oră ecorcheul anatomic la Ateneul Român în 1903 face bustul grului Davila pentru spitalul militar” (Bi, p. 43). În alt text găsim: „inscris a 1898 a Ecol des Beaux arts a Bucarest 1901 Diplome 1902-3 service militaire” (Bi, p. 59). Altă variantă este: „Diplomă de absolvire a scoalei de Arte frumoase de la Bucurest 1902 (1902-1903 serviciu militar) 1903-1904 termină l’ecorche, fait le bust de Davila pour l Hopital militair a Bucarest” (Bi, p. 58).
Ecorșeul și Bustul lui Davila au fost incluse ulterior de artist în enumerări ale operelor sale. Fotografia Ecorșeului a fost chiar expusă în 1933-34 la New York, la Galeria Brummer.
Din această perioadă se păstrează ca documente certificate, procuri, diploma de absolvire din 24 septembrie 1902, cereri de ajutor material, fotografii ale lucrărilor executate la cursuri. Ghipsul Vitellius, cu data 1898 înscrisă pe plintă, există și azi. A fost realizat în perioada studiilor bucureștene și nu ca lucrare de absolvire la Craiova, fiind recompensat la 22 decembrie cu medalia de bronz pentru “antic bust sculptură”. Altă lucrare existentă este bustul în gips al prietenului Ion Georgescu-Gorjan, gazda lui Brâncuși în perioada efectuării serviciului militar la Craiova în 1902. La acest prieten a locuit Brâncuși și înainte de a intra ca intern la Școala de meserii. Numele lui Georgescu-Gorjan ca și cel al lui Grecescu figurează pe procuri pentru ridicat burse, precum și în corespondența păstrată de artist.
O problemă foarte controversată a fost cea a drumului artistului la Paris, pe jos. A devenit aproape o legendă și a fost relatat în fel și chip de diverșii exegeți, care l-au apreciat ca desfășurându-se între 1902 și 1904 (David Lewis, Carola Giedion-Welcker, V.G. Paleolog) sau între 1903 și 1904 (Petre Pandrea). Este interesant ce a găsit de cuviință să scrie despre acest lucru artistul însuși în schițele de autobiografii lăsate de el.
Într-o ciornă în care trece în revistă evenimentele din 1876 până în 1913, Brâncuși scrie despre sine: „pe la începutul lui Iulie 1904 îl găsim în Bavaria în drum spre Paris mergând pe jos cun sac în spate” (Bi, p. 43). Într-o relatare a evenimentelor dintre 1876 și 1920, citim „1904 Arivait a Paris” (Bi, p. 59), iar într-un text care se oprește la 1927, apare mențiunea clară „le moi de mai 1904 parti pour Paris” (Bi, p. 58). Este limpede că drumul spre Paris nu a durat doi sau trei ani ci câteva luni. Este interesant că în ziarul Universul din 7 decembrie 1910 Alexandru Vlahuță scria că a auzit că Brâncuși a plecat pe jos la Paris și a făcut drumul acesta în vreo patru luni. Cronologiile recente consemnează intervalul mai-14 iulie 1904.
Pentru cronologia evenimentelor care încep în iulie 1904 este necesar un nou studiu. Cercetarea trebuie să țină seama de documentele devenite recent accesibile pentru marele public ca și de publicațiile Centrului Pompidou. Domeniul este deosebit de vast și se cuvine abordat cu profesionalism.