În ce măsură o sculptură, pentru a-și face înțelese sensurile, încărcătura semnificativă, are nevoie de titlu, de prezența cuvântului? Este ea, sculptura, în stare să-și desvăluie conținutul fără intervenția indicativă a cuvântului? Titlul, în intențiile sale binevoitor explicative, închide sau deschide filoanele și sensurile semnificative ale lucrării? Desvăluie sau dimpotrivă, ocultează? “La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul !” Cuvântul principiu, Cuvântul energie înfăptuitoare în ascultarea principiului și Cuvântul manifestare, consecința, rezultatul, fapta ca atare. Natura principială, vocația energetică și puterea înfăptuitoare reunite în co-substanțialitate. Ajuns sau nu la nivelul cuvântului impulsul înfăptuitor al sculptorului conține în el, reunite, co-substanțiale,  ipostatic, cele trei componente: idee, gând, energia înfăptuitoare; dorința de a face, de a transpune în materie și rezultatul, obiectul ca atare. Plecată din cuvânt, din ideie, trecută prin temperatura sufletului și a energii de manifestare și materializare pentru ca, prin titlu, sculptura să se întoarcă la cuvânt. Într-un fel, și-l conține, este co-substanțială cu el așa cum Creația este în orice moment co-substanțială cu Cuvântul și cu Duhul. Exprimă totodată puterea de asumare, voința de protecție !  Formă și conținut, materie și principiu, gând și înfăptuire, prezență afirmativă !
“ABSENȚE ÎNCERCUITE”, titlul sub care se oferă expoziția lui Maxim Dumitraș, conține o sintagmă mai mult decât incitantă. În aparență oximoronică, ea poate fi, pentru noi este, prilej de submersie în adâncurile unor întrebări vechi de când lumea. Titlul este provocator în sine și, în mare măsură, prin aparenta contradicție pe care o conține și pe care, pare să și-o asume, incitator, deschizător al unui vast câmp de reflecții. Precum Odysseus între Scylla și Charybda, trebuie, suntem obligați să ne asumăm riscul de a fi striviți de coliziunea acestei enunțate contradicții. De vreme ce nu avem de ales, cu curaj, înainte ! Să configurăm, să evaluăm pe rând, cele două uriașe stânci conceptuale care par a conține o tectonică a conflictului.

Absențe ! Aducerea în discuție a ideii de absență obligă, printr-o logică a complementarului să punem și problema prezenței. Prezența în raport cu absența, existentul în raport cu inexistentul – “a fi sau a nu fi”, hamletiza Shackespeare ! Absența a ceva/cuiva care a existat (a dispărut sub o formă sau alta)/este (se află în altă parte, nu avem acces) sau absența a ceva ce/care n-a fost? Absența ca sugestie a prezenței nevăzute, absența prezenței care a marcat, a dat identitate, a avut o formă de exprimare/manifestare, absența ca ocultare a  Omniprezentului. Văzutul și nevăzutul ca forme de prezență. Prezența ca modalitate de a crea locul. Locul locuit și locul nelocuit. Absența din locul odată locuit nu mai poate fi absență, ea devine prezență nevăzută. Pentru asta este nevoie de putere de înfăptuilre. Atunci când se înfăptuiește în munte o stână, se exprimă o putere de decizie, o energie înfăptuitoare și o asumare. Odată plecat cel care încercuit locul, acesta nu rămâne pustiu. Până cănd va rămâne cel mai mic vestigiu al faptei, făptașul este prezent, oriunde ar fi el !

“Oare, Dumnezeu se uită la mine cu ochi de carne?” se întreabă Iov. „După ce a făcut Creația, unde s-a așezat Dumnezeu, înnăuntru sau în afara ei?” se întreabă Giordano Bruno.  Întrebarea lui Iov era legitimă întrucât Dumnezeu nu se întrupase, prezența Sa, în acel moment, era ascunsă, părea absență. Giordano, creștin fiind, mai mult decât atât, călugăr, mărturisitor al lui Hristos, ar fi trebuit să știe că, princele trei ființe, atribute, forme de existență – Tatăl, Sfântul Duh și Fiul – Dumnezeu este Principiul ascuns, Energia înfăptuitoare și Manifestarea în Conținutul și Forma Ei. Prin urmare are puterea de a fi prezent prin absență !

Încercuite ! A încercui – a înțărcui ! A asuma, a lua în posesie, a delimita, a crea un înlăuntru și un afară, aici și acolo, atât și nesfârșit, așa și oricum ! Prin apariția unui singur punct în spațiu, omogenitatea sa a fost distrusă. Prin simpla sa prezență, acesta afirmă un act de voință, iradiază constituind un câmp energetic, își asumă un teritoriu. De la înfigerea primului țăruș în pământ, se face simțită prezența unui gând și a unei voințe.  Înfăptuitorul nu trebuie să fie acolo pentru a-și face simțită prezența. Acest țăruș este o voință afirmată cu putere de asumare a unui de jur împrejur. Încercuirea lui semnifică limita câmpului de asumare și îi conferă lui valoare de centru. Încercuirile odată înfăptuite, cu ajutorul unei sfori și a unui obiect cu care se trasa cercul, prezența țărușului și a sforii nu mai erau necesare. Astfel, rămânea încercuită o absență  Trasarea înseamnă așezarea unui loc în raport cu nesfârșirea (“Nu atinge cercurile mele !” rostea Arhimede). Ariei înscrisă în limitele circulare i s-au atribuit proprietăți și funcții magice. “Iar conducătorul lor în război, Vercingetorix, luând cele mai frumoase arme și împodobindu-și calul, a ieșit călare pe porțile cetății. Și, după ce a înconjurat călare pe Caesar, care ședea jos, a descălecat de pe cal. Mai întâi a aruncat toate armele, apoi s-a așezat la picioarele lui, fără să scoată nici un cuvânt, până când acesta l-a dat în pază spre a fi păstrat în vederea triumfului.” (Plutarh, “Vieți paralele”, ed. Științifică, 1966, p. 482)

Este posibil ca, în împrejurări dureroase și în situații limită, Maxim Dumitraș să fi fost bântuit de marile întrebări, să fi fost ars de temperatura interogațiilor prime/ultime care au tensionat marile conștiințe ale omenirii în căutarea sensului etimologic, al rostului prim/ultim al întregii existențe. Existența individuală/colectivă, întregul cosmos sunt cuprinse de întrebarea lui Hamlet, intră sub imperiul nedumiririi esențiale – “cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm ?”
Sculptura lui Maxim Dumitraș pare continuarea firească a unui mod de înfăptuire al străbunilor și prin această caracteristică ea induce sentimentul atemporalității. Ea poate sugera o legătură cu etnograficul românesc fără a fi doar atât. Ca un artist adevărat, preia din acest câmp ceea ce i se pare esențial și cu valoare de generalitate ridicând discursul său sculptural la nivel arhetipal. În orice spațiu geografic de pe acest pământ, sculpturile lui Maxim Dumitraș vor fi în mod firesc île locului, vor fi puse în legătură cu rădăcinile tradițiilor de acolo. Fără a-i si tributară într-un fel, arta lui Maxim Dumitraș poate fi raportată la arta lui Brâncuși. Născută organic din universul formelor moștent de la străbuni, precum a marelui hobițean, sculptura sa coboară în adâncurile imemoriale, trecând prin “vuietul istoriei” până în illo tempore, timpul primelor înfăptuiri și al marilor întrebări. Materialele simple, formele obișnuite în universul țărănesc, economia de mijloace, lapidaritatea discursului său îi slujesc intențiile și îl înscriu în rândul marilor sculptori.

Dacă sculptura ar putea să se constituie într-un limbaj apt de a formula întrebări, răspunsuri și speculații filosofice și, noi credem că da, atunci sculptura lui Maxim Dumitraș s-ar putea constitui într-un argument.

Astfel se poate ca aceste “încercuiri” ce delimitează fragilitatea condiției umane, a viului în general, apărându-le de spaimele stârnite de lipsa de limită a necunoscutului, aceste încercuiri ale restrânsei și fragilei noastre arii de certitudine, par să fie, ar putea fi degetul îndoit bătând beethovenian în peretele invizibil și impenetrabil dintre “a fi” și “a nu fi”, înfrigurat de întrebarea pe care Heidegger o consideră întrebarea primă – “de ce este de fapt ființare, și nu, mai curând, nimic?”

Vlad CIOBANU