Într-o notiţă scrisă de mâna sculptorului şi reprodusă în facsimil la p. 265 din volumul Brancusi de Pontus Hulten, Natalia Dumitresco şi Alexandre Istrati (Flammarion, Paris,1986) putem citi :

« Quoiqu’on dise, quoiqu’on fasse, l’oeuvre de Brancusi  restera dans tout les temps à venir comme seul pivot solide. L’oeuvre de Brancusi, ce n’est pas une expression locale, elle est l’essence  de la plus haute expression de pureté universelle et elle restera dans les siècles à venir comme le seul obstacle infranchissable pour les avortons ».

În capitolul « În intimitatea atelierului : scrieri autografe » din volumul Brâncuşi inedit (Humanitas, Bucureşti, 2004), la p.41, Doina Lemny citează textul în traducere, datându-l în preajma amilor cincizeci : « Orice s-ar zice, orice s-ar face, opera lui Brâncuşi rămâne pentru timpurile viitoare singurul pivot solid. Opera lui Brâncuşi nu este o expresie locală, ea este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece… ».

Aceste vorbe ale artistului, cu caracter profetic, s-au dovedit pe deplin justificate. Opera sa a rămas într-adevăr « un pivot solid » peste care nu se poate trece.

Regretatul sculptor Gheorghe Iliescu-Călineşti, câştigătorul în 2002 al Concursului naţional de sculptură pentru un monument închinat lui Brâncuşi, afirma despre acesta că a împărţit arta în două – până la el şi după el.

Sculptorul german Ingo Gerhard Glass, originar din România, a studiat cu deosebită atenţie şi competenţă felul în care sculptorii din întreaga lume au receptat opera artistului romăn şi şi-a consemnat concluziile în lucrarea  Constantin Brâncuşi şi influenţa sa asupra sculpturii secolului al XX-lea (Ed. Vinea, Bucureşti, 1998). Glass scrie :

« Brâncuşi dorea ca, prin formă şi conţinut, opera sa să fie universală. Ea trebuia să aibă valoare pentru totdeauna şi pretutindeni, să fie inteligibilă fiecăruia. Temele sale cuprindeau întreaga  existenţă umană : bărbatul, femeia, moartea, viaţa, dragostea, veşnicia. » (p.32)

Glass precizează că artistul a recurs la formele fundamentale : crucea, cercul, cilindrul, ovalul, emisfera, arcul, rombul, cubul, reducând plastica la formele geometrice iniţiale ; a iniţiat plastica serială – repetarea fără de sfârşit a unor forme de acelaşi fel ; a fost primul care a transformat soclul în parte integrantă a operei, iar uneori l-a suprimat cu totul, aşezându-şi sculpturile pe sol. A recurs la lumină ca la o formă de expresie artistică, iniţiind estetica artei luminii şi mişcării. A descoperit spaţiul ambiant ca sculptură, creând instalaţii ( grupuri mobile, ansamblul de la Târgu-Jiu, atelierul propriu).

Pentru Glass, creaţia brâncuşiană se caracterizează prin « dreptatea supremă făcută materialului de lucru, frumuseţea liberă, destinsă a formelor şi spiritualitatea universală a conţinutului » (p.35).

De la Brâncuşi se revendică arta cinetică, arta minimală, arta serială, arta tactilă,  arta ambientală. Influenţa sa a fost însemnată, nu numai asupra contemporanilor săi ci şi asupra generaţiilor de artişti care l-au urmat.

Cel mai mai mare impact asupra sculptorilor l-a avut « Coloana fără sfârşit », pe care creatorul ei o vedea  « aidoma unui cântec etern care ne poartă în infinit, dincolo de orice durere şi bucurie artificială. »

Acest « cântec etern » a inspirat nenumărate generaţii de artişti, care l-au reluat în creaţia lor. Coloana  brâncuşiană foloseşte un limbaj sculptural general inteligibil, urmărind un înalt ideal uman. Este materie spiritualizată, rezultat al unui act de concentrare intelectuală, sinteză a ordinii şi echilibrului.

Elementul-modul brâncuşian constă din două trunchiuri de piramidă unite prin bazele mari pătrate, având proporţia modulară între latura bazei mici, latura bazei mari şi înălţime de 1 : 2 : 4. Suprafeţele laterale nu sunt riguros geometrice ci uşor bombate. Ritmul vertical este dat de repetarea elementelor–modul care se constituie într-un întreg,

Coloana fără sfârşit l-a făcut pe sculptorul-poet Jean Arp  s-o decreteze în 1929 autoportret al lui Brâncuşi  (« Son portrait par lui-même : la colonne sans fin »). Tiparul Coloanei se regăseşte  şi în unele sculpturi ale lui Arp din 1960, ca de pildă în Persoană foarte mare sau în Columnă sculptată.

La Muzeul Naţional de Artă al României se poate admira o lucrare din 1926 a Irinei Codreanu, eleva lui Brâncuşi, constând dintr-o coloană din gips cu două module care susţine o pasăre cu aripile întinse în zbor. Tot acolo sunt expuse şi două lucrări ale Miliţei Petraşcu, altă elevă a sculptorului, realizate în lemn în 1927, Înger şi Idol,  având certe afinităţi cu coloanele din atelierul brâncuşian.

În 1941 Victor Brauner introduce într-un desen imaginea unei coloane cu  trei module şi jumătate, străjuind un mic templu cu o spirală înăuntru. Lucrarea  face parte din Colecţia Muzeului de Artă din Saint-Etienne şi a figurat în expoziţia găzduită de MNAR între 14 decembrie 2001 şi 28 februarie 2002..

În cartea Noguchi, ucenic al lui Brâncuşi (Ed. Destin, Deva, 2001), Barbu Brezianu precizează că sculptorul japonez Isamu Noguchi se socotea « Fiul spiritual » al lui Brâncuşi şi considera Coloana « un rechizitoriu împotriva mediocrităţii ». Compoziţia The Song of the Bird (Cântecul Păsării), creată în 1959  în semn de  omagiu, constă dintr-un stâlp pe care stă o păsăruică din marmură albă, alături de o coloană cu cinci module, din piatră stacojie, imitând un trunchi de copac..

Elementele specifice coloanelor fără sfârşit – simetria, stivuirea unor forme de bază  identice,  absenţa soclului şi îmbinarea elementelor componente într-un întreg unitar –  i-au influenţat pe artiştii minimalişti care şi le-au însuşit.

În Statele Unite ale Americii, Dan Flavin i-a dedicat lui Brâncuşi prima sa lucrare din tuburi luminescente, numită Diagonala lui 25 mai 1963. În Great fluorescent (1968-9) Flavin foloseşte îmbinarea succesivă de elemente identice, plasate direct pe sol. Repetarea unor forme identice se regăseşte în sculpturile minimaliste ale  lui Frank Stella, ca şi în  lucrările lui Richard Serra (Castel de cărţi, 1975, oţel). Carl Andre a afirmat chiar că lucrarea sa Lever (Levier, piatră,1966) nu este decât o Coloană infinită întinsă la pământ.

Sentimentul spaţiului, prezent la Ansamblul de la Târgu-Jiu, dorinţa de a înnoi urbanismul pornind de la plastică, tendinţa spre monumentalitate  se regăsesc în lucrările din oţel ale lui Donald Judd (Patru cutii, 1969 sau Infinit, 1973). Unităţile modulare nu sunt percepute ca nişte subdiviziuni ci ca o formă globală. Se mai cuvin menţionate Coloana infinită a lui Tal Streeter, realizată în 1968 din oţel lăcuit, structura din oţel cu moduli identici cu ai coloanei de la Târgu-Jiu, ridicată  în 1970 de către Richard Lippold în semn de  Omagiu Carolinei de Nord, precum şi bara înaltă din alamă înălţată în 1977 în deşertul Arizona de către Walter de Maria, paratrăsnet menit să lege cerul şi pământul în Câmpia fulgerului.

În 2005, anul în care avea să părăsească această lume, sculptorul american Sidney Geist  a expus la Galeria Jason McCay un Omagiu lui Brâncuşi, o piesă înaltă şi subţire din lemn brut, cu structura modulară repetitivă a Coloanei infinite.

Gândirea lui Brâncuşi a influenţat şi spaţiul european.

În Elveţia, în 1968 Piero Travaglini înalţă o coloană din granit folosind drept module  verigi de lanţ. Romboizii brâncuşieni au fost preluaţi în 1970-73 de Angel Durante în a sa Poartă spre lume sub forma unor paraboloizi hiperboloidali din oţel. Max Bill realizează în 1979-82 Monumentul pentru Albert Einstein din granit roşu, în care aplică repetarea de elemente identice, iniţiată de Brâncuşi. Sculptura modulară din beton, construită în 1981 de Maurice Ruche în centrul Genevei, repetă fidel forma modulilor Coloanei brâncuşiene.

În Germania, se realizează sculpturi din elemente de bază, pe care  artiştii le îmbină asemeni lui Brâncuşi. După opinia lui Ingo Glass, Friedrich Gräsel creează lucrări de for public, « monumente ale concepţiei moderne despre lume, care au urmat spiritul Coloanei infinite. » Un exemplu este Marea construcţie din  cadre din oţel realizată în 1971.

Cuprinderea sculpturilor în spaţiul originar, ca şi integrarea artei plastice în arhitectură sunt tendinţe iniţiate de Brâncuşi  care se regăsesc la plasticienii germani ai spaţiului precum Otto Herbert Hajek (Element multiplu, 1971, beton). Fântâna, realizată în 1991 din granit de Alix Stadtbäumer este inspirată de o fotografie brâncuşiană (nr.inv. 630), în care o eboşă de coloană cu trei module susţine o cupă.

Peter   Jacobi, sculptor german originar din România, a creat între 1998 şi 2002 coloane modulare din bronz şi oţel inox, care au putut fi admirate la MNAR, în cadrul expoziţiei sale “Palimpsest” (10 mai –14 iunie 2002). Într-un interviu publicat în nr. 41-42 / 2005 din revista « Academica », Jacobi afirmă că l-a influenţat radicalitatea gândirii lui Brâncuşi şi felul în care acesta a lucrat cu materiale tradiţionale. El precizează : « Am lucrat o serie de coloane care pleacă, într-o anume măsură, de la Coloana fără sfârşit a lui Constantin Brâncuşi. Coloana este considerată drept prima sculptură monumentală « minimalistă » din secolul XX. Brâncuşi a transfigurat un motiv tradiţional şi, printr-un gest genial, a creat  Coloana fără sfârşit. »

Între 13 noiembrie şi 13 decembrie 2003, Ingo Gerhard Glass a expus la Bucureşti « Forme şi culori primare în spaţiu » , între care am remarcat un Omagiu  lui Brâncuşi (1996, aluminiu lăcuit). A proiectat şi el un monument închinat lui Brâncuşi, care urma a se realiza la Deva.

În Anglia, Henri Moore şi Barbara Hepworth au mărturisit deschis impactul pe care l-a avut creaţia lui Brâncuşi asupra evoluţiei operei lor. Ei au transmis la rândul lor generaţiilor următoare ideile brâncuşiene despre sculptură. Sculptorul David Nash a asimilat total lecţia lui Brâncuşi, după cum se poate vedea în a sa Coloană neagră (1983, lemn). Paul Neagu, originar din România, a compus în anul 2000 Tornade, spirale cuprinzând Coloana, ca omagiu pentru Brâncuşi. La expoziţia « Artişti din exil », deschisă la 7 februarie 2006 la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, se putea admira un proiect arhitectonic semnat Neagu, bazat pe Coloana fără sfârşit.

Marcello Morandini din Italia a realizat în 1984 lucrarea Triunghiuri în mişcare, o succesiune de triunghiuri alb-negre din oţel lăcuit, a căror extensiune spre infinit aminteşte de Coloana brâncuşiană.

În Finlanda, dispunerea unor forme spaţiale evoluând serial spre infinit se  regăseşte  la Lars-Gunnar Nordström (Secvenţe verticale, 1982, oţel), care şi-a intitulat chiar o lucrare « Hommage à Brancusi ».

În Olanda, André Volten realizează în anii 70 coloane din oţel inoxidabil, a căror structură este îndatorată principiului serialităţii Coloanei infinite. Legea seriei, creată de Brâncuşi, este urmată şi de Rien Derks (Dodecaedru, 1975, oţel). Ewerdt Hilgemann colaborează cu natura, modificându-şi lucrările prin implozie. Acest artist a construit la Galaţi în 1990 o coloană de nouă metri, Hommage à Brancusi.

În Belgia, Pol Bury a folosit moduli din bronz care se înalţă sau se contractează, amintind de structura Coloanei lui Brâncuşi (23 de sfere pe cinci planuri, 1964).

În România, patria artistului, impactul Coloanei asupra sculptorilor a fost puternic. Mihai Olos a creat un nou tip de structuri modulare în lemn, « fusul cu zdrangăne », care prin serialitate şi progresiune pe orizontală şi verticală l-a dus pe artist  la proiectul oraşului universal. Verticalitatea brâncuşiană a Coloanei se regăseşte în stâlpii-păsări, coloanele cu aripi şi tronurile lui Ovidiu Maitec. O Coloană cu aripi din lemn de nuc (1975) se poate admira la Teatrul Naţional din Bucureşti. În ciclul Fluturilor lui George Apostu (1970, lemn) este evidentă  menirea de suport al Cerului, pe care-l are şi Coloana brâncuşiană. Camilian Demetrescu, care vedea la Târgu-Jiu construcţii mitice şi simboluri, forme arhetipale, o întoarcere spre primordial, a realizat în 1974 un mobil plurimodular suspendat din lemn curbat şi patinat, intitulat sugestiv Zbor. Coloana ridicată de Eugen Ciucă la Herăstrău  combină stilul coloanei brâncuşiene cu cel al coloanei-totem pictată de Ţuculescu.

În îndepărtata Australie, la Sydney, Bert Flugelman a ridicat şi el  o coloană modulară, inspirată de modelul brâncuşian.

Şi în Japonia, pilda lui Brâncuşi a dat roade. În 1973 Tomitaro Nachi a realizat o lucrare din aluminiu lăcuit intitulată sugestiv Infinit.

Interesul artiştilor străini pentru Brâncuşi sporeşte, iar În ultima vreme, prin taberele internaţionale de sculptură organizate la Târgu-Jiu, le este facilitat contactul direct cu operele monumentale brâncuşiene.

* * *

În decursul vremii, Coloana de la Târgu-Jiu, a fost supusă la grele şi felurite incercări. În decembrie 2000 şi-a recăpătat în sfârşit verticalitatea. În 2001 s-a renunţat  la nefasta idee de a o clona. Cercetări recente au demonstrat că modularitatea monumentului îi asigură o perfectă rezistenţă la acţiunea vântului. A fost combătută şi pretenţia de a i se fi descoperit o precursoare într-o aşa-zisă Columnă a nemuririi din marmură, pe soclu din ceramică, realizată chipurile în 1900…

***

Brâncuşi a părăsit această lume cu peste o jumătate de secol în urmă. O dată cu trecerea anilor, creaţia sa dobândeşte  o recunoaştere universală,  o iradiere din ce în ce mai însemnată.

Marile retrospective din 1995 de la Paris  şi Philadelphia, expoziţiile « The Essence of Things » (Esenţa lucrurilor)  de la Londra şi New York din 2004 şi « Brancusi – L’Opera al Bianco » de la Veneţia din 2005 l-au readus pregnant în conştiinţa marelui public. Aceste manifestări expoziţionale au beneficiat şi de cataloage realizate profesional, cu reproduceri impecabile şi studii de înaltă ţinută, semnate în 1995 de Friedrich Teja Bach, Ann Temkin şi Margit Rowell, în 2004 de Matthew Gale, Carmen Giménez, Alexandra Parigoris, Sanda Miller şi Jon Wood, iar în 2005 de Paola Mola şi Marielle Tabart.

Că Brâncuşi este şi rămâne actual o dovedeşte volumul din ce în ce mai mare de scrieri închinate artistului. Exegeza cuprinde o plajă extrem de largă, de la lucrări serioase şi documentate, la materiale bazate pe fantezie. Este adevărat că după părerea sculptorului « Les choses d’art sont des miroirs dans lesquels chacun voit ce qui lui ressemble » sau « « L’art c’est un miroir dans lequel chacun  voit ce qu’il pense ».[Operele de artă sunt oglinzi în care fiecare vede ceea ce îi seamănă. Arta e o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândeşte].

Nu numai sculptura, ci şi opera de fotograf şi cugetările sale câştigă notorietate. Se cuvine relevată contribuţia esenţială a cercetătoarelor de la Centrul Pompidou, doamnele Marielle Tabart şi Doina Lemny, în a pune în valoare moştenirea lăsată de artist, prin inventarierea riguroasă a patrimoniului şi publicarea de materiale de sinteză care se constituie în îndreptare model pentru studierea operei artistului. Publicaţiile editate de Centrul Pompidou sunt lucrări exemplare : volumul închinat Atelierului Brâncuşi  (1997), cele şapte carnete ale Atelierului Brâncuşi (1998-2002), şi catalogul La Dation Brancusi, dessins et archives (2003). Este deosebit de importantă pentru cercetătorii din România apariţia la Humanitas în 2004 a volumului Brâncuşi inedit, editat de Doina Lemny şi Cristian-Robert Velescu, cuprinzând însemnările olografe ale sculptorului şi corespondenţa cu şi de la români. Completarea patrimoniului Centrului Pompidou prin Daţiunea Brâncuşi a adus date inestimabile pentru cercetare, pentru care i se cuvine recunoştinţă domnului Theodor Nicol, moştenitorul legatarilor universali ai sculptorului.   Prin studierea atentă a scrierilor olografe ale sculptorului sperăm că se vor elimina din aforistica brâncuşiană formulările dubioase,  bazate pe relatarea vorbelor « personajului » Brâncusi în texte cu caracter literar ca Sfântul din Montparnasse, piesa lui Eliade Coloana nesfârşită sau De vorbă cu Brâncuşi de Tretie Paleolog.

Opera lui Brâncuşi este din ce în ce mai bine apreciată de către colecţionarii din întreaga lume. Sunt semnificative în acest sens cotele record atinse la licitaţii. Dacă în 2004 Sărutul se vindea cu 8000 de dolari, în 2005 Pasărea în spaţiu obţinea 24 milioane de dolari, iar în 2009 Doamna L.R. ajungea la suma de 29,2 milioane euro.

Au apărut însă din senin şi tot felul de lucrări atribuite lui Brâncuşi, despre a căror provenienţă reală nu se ştie nimic. Sculptorul şi-a fotografiat lucrările, le-a enumerat în diverse liste, le-a menţionat în corespondenţă. Se ştie şi că obişnuia să le distrugă pe cele de care nu era mulţumit. Este oare indicat să se considere ca autentică o lucrare despre care nu există nici un fel  de documente ? Se cunosc profeticele vorbe ale artistului : « Când nu voi mai fi, mă vor sfâşia vulturii ». Cei ce-l iubesc pe Brâncuşi trebuie să se străduiască să împiedice acest lucru, ca să-i păstreze neştirbită amintirea.

SORANA GEORGESCU-GORJAN