Sorana Georgescu - Gorjan

George Ivașcu releva că Brâncuși a dat geniului uman o primă dimensiune românească, recunoscută la scară mondială, căci lui limbajul plastic i-a îngăduit ceea ce nu îi era înlesnit geniului exprimat prin cuvânt.

Pentru Dan Hăulică, sculptura lui Brâncuși este “culminația unor îndelungi acumulări anonime – țâșnirea în lumină a unor bogății acumulate tăcut, de-a lungul mileniilor.”

George Uscătescu aprecia că artistul realizase “o sinteză între o realitate ancestrală purificată infinit de timp și de efortul creației fecunde a generațiilor și o raționalitate ridicată până la ultimul grad de incandescență.”

Petre Pandrea relata că Brâncusi însuși se socotea un inel dintr-un lanț nesfârșit al înaintașilor și că se declara, cu mândrie, fiu de moșnean, precizând că moșnenii erau boieri de la Facerea lumii.

Constantin Brâncuși, marele Faur, s-a născut în zi de Făurar. A văzut lumina zilei într-un ținut de munte, cu o natură armonios orânduită și cu climă blândă, unde generații după generații creaseră timp de mii de ani, fără grabă, uluitor de multă frumusețe, împodobindu-și casele, veșmintele, scoarțele sau manifestându-se frumos în cântec, joc și fel de a fi. Conform unor reputați arhitecți, satul gorjean era “un uriaș ansamblu de sculptură ambientală”, “o reuniune de uriașe obiecte sculpturale”, de la splendidele porți, la instalațiile tehnice – adevărate capodopere – și până la frumoasele bisericuțe din lemn.

Sculptorul îi mărturisise Miliței Petrașcu, eleva sa, că în copilărie își făcuse rezerve de fericire pentru toată viața. Și sculptorița se întreba : “Oare fericirea aceasta, stâlpii casei părintești, zicătorile și cântecele oltenești nu sunt la un loc comoara pământului țării, purtată de el în lumea întreagă și nu sunt oare izvorul viziunii sale unice?”

Milița a declinat oferta Aretiei Tătărescu de a realiza monumentul eroilor gorjeni căzuți în războiul de întregire și a sugerat cu smerenie să fie invitat Brâncuși, maestrul ei, de faimă mondială. Ea se gândea că sculptorul ar putea crea un stâlp de cerdac terminat cu o pasăre. Brâncuși a făurit însă un adevărat ansamblu, “o catedrală a timpului modern”, cum o definea Milița. Principalul element al ansamblului va fi Coloana fără sfârșit, în forma căreia Milița vedea perpetuarea dusă la infinit a stâlpului susținător al casei oltenești.

Artistul, care trăise în România până la vârsta de 28 de ani, era în măsură să exprime “conștiința colectivă a unui popor cu veche cultură, univers propriu de gândire și simțire, elaborat pe moștenirile culturale străvechi ale teritoriului carpato-dunărean.” În acest spațiu, marcat de cea mai veche și mai puternică dintre culturile neoliticului european, continuitatea istorică explică de ce cultura noastră sătească păstrează într-o formă vie și mai puțin fragmentată decât oriunde în Europa simbolul coloanei cosmice.

Coloana, ca imagine a axei lumii, ca scară la cer, este o temă mitică reperabilă în preistorie. Cea mai veche reprezentare axială pe teritoriul românesc apare pe falanga de ecvideu epipaleolitic, decorată cu un romb având laturile opuse prelungite, sugerând infinirea. Descoperirea de la Dubova este veche de 13000 de ani.

Imaginile coloanei cerului în spațiul românesc au fost semnalate și studiate pe larg de Romulus Vulcănescu în cartea sa dedicată acestei teme. Dovada cea mai convingătoare a străvechimii cultului coloanei cerului o reprezintă sanctuarul descoperit la Căscioarele (4035 i. Chr.), străjuind două coloane din argilă arsă, de aproape doi metri, ornate cu spirale fugitive continue, sugerând ideea de infinit ascensional. Pe teritoriul țării noastre s-a descoperit și cea mai veche reprezentare a arhaicului simbol al spiralei, la Strachina-Dorohoi, 15.000 i. Chr.

Se cuvine relevată prezența în atelierul brâncușian a unei spirale materializate într-un uriaș șurub de teasc de oloi, ce apare adesea în fotografii alături de coloane. Moștenitorii lui Brâncuși spuneau ca acesta le-ar fi relatat că șurubul l-ar fi inspirat în realizarea coloanelor fără sfârșit. După părerea lor, schița coloanei de la Târgu-Jiu, desenată în august 1937 de Brâncuși ar semăna cu o spirală cu l2 volute.

Străvechiul motiv al coloanei cerului se regăsește în plastica stâlpilor țărănești din lemn ai cerdacelor sau ai pridvoarelor de biserici, precum și în stâlpii rituali – bradul de mort, sulița mortului, stâlpul de Armindeni sau Sânedru, de nuntă sau de plugușor.

În construcția rituală a coloanelor arhaice ale cerului se folosea un arbore descoronat, cu cioate păstrate pentru a marca “treptele” ascensionale.

Coloana brâncușiană, unică în concepție, este alcătuită din forme romboidale repetabile la infinit, având la capete semiromboide). Alegerea acestor forme, după opinia lui Mircea Eliade, scoate în evidență tocmai simbolismul înălțării, al zborului, al transcendenței. Este materializarea în sculptură al arhetipului lui axis mundi, pivotul universului, arborele vieții, stâlpul cerului.

Brâncuși însuși socotea coloana o scară spre ceruri. Sub imaginea coloanelor din lemn expuse în 1933 la New York a cerut să se consemneze : “Proiect de coloane care, mărite, vor sprijini firmamentul”.

Tema coloanei fără sfârșit a reprezentat o obsedantă căutare brâncușiană. Imagini ale diferitelor coloane realizate în decursul anilor apar în fotografii ale atelierelor din Impasse Ronsin încă din 1917. Cioplite în stejar sau plop, coloanele aveau 2, 3, 5, 6 sau 9 module întregi și măsurau între 1,30 și 7,17 metri. La toate se respecta în linii mari raportul de 1:2:4 între latura bazei mici, latura bazei mari și înălțimea unui modul. Proporția perfectă se va regăsi însă la coloana din oțel și fontă de la Târgu-Jiu : 45:90:180 cm. Înălțimea unui modul este cea a unui stat de om, la această coloană considerată de Friedrich Teja Bach drept “exemplu suprem și final” al coloanelor brâncușiene. Coloana din metal, cu l5 module întregi, două semimodule la capete și un postament prismatic are 29,35 metri. Este interesant că monumentul lui Traian, columna centenaria, măsoară 100 picioare romane, adica 29,78 m.

În ultimul an al vieții Brâncuși afirma că la Târgu-Jiu coloana fără sfârșit atinsese un caracter de desăvârșire definitiv.

În atelier, coloane1e din lemn au avut la început rolul de socluri, susținând cupe sau păsări. Mai târziu, coloanele suple și înalte au căpătat funcția stâlpilor de casă, părând că sprijină acoperișul. Coloana de la Voulangis, prima coloană creată de Brâncuși în aer liber, și-a tras inspirația din creșterea și forța spațială a plopului din care a fost cioplită. Cât despre Coloana de la Târgu-Jiu, Carola Giedion-Welcker scria că se aseamănă cu un copac abstract, care aspiră mereu mai sus, spre cer și “țâșnește ca o verticală scânteietoare, iradiind lumina; o scară celestă ce urcă din peisajul vast până la nori.” Este semnificativ faptul ca forma modulelor din fontă de la Târgu-Jiu – a “mărgelelor” cum le numea Brâncuși – se regăsește aidoma în aspectul mărgelelor de aur datând din 1300 i.Chr. din vechiul tezaur trac descoperit la Hinova.

Semnalăm și existența unei verticale din romboedre, pictate în secolul XVI la mănăstirea Sucevița, pe partea interioară a stâlpilor de pridvor. Asemănarea cu Coloana lui Brâncuși este izbitoare.

În fotografia unui brad de mort dintr-un cimitir oltenesc (Peșteana-Gorj), realizată în anii 20 și aflată în Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor, trunchiul descoronat, înfășurat într-o spirală vegetală, amintește izbitor de silueta coloanelor brâncușiene în aer liber De altfel, unor vizitatori ai atelierului, coloanele le păreau “arbori fără frunziș”.

Și se cuvine relevată și imaginea unei scoarțe, creată de Aretia Tătărescu – cea care a ctitorit ansamblul de la Târgu-Jiu – , lucrare premiată la Expoziția Internațională de la Paris în 1937, anul ridicării Coloanei. Scoarța are în centru o bisericuță oltenească și un brad ritual cu o pasăre în varf. Contemplarea acestor imagini grăiește de la sine despre rădăcinile străvechi ale Coloanei lui Brâncuși, care pentru poetul Ion Barbu era “vis al dreptei simple”, “capăt al osiei lumii.

În august 1916 Romania intra în primul război mondial. La Paris, din motive de sănătate, Consiliul de revizie îl scutește pe Brâncuși de serviciul militar dar artistul participă afectiv la marile evenimente în curs. Se va fi mândrit desigur cu faptele de vitejie ale concetățenilor săi și va încerca să cinstească în felul său jertfele lor de sânge.

Prin 1917, în imagini ale atelierului apar primele eboșe de coloane din lemn, structuri speciale amintind de stâlpii de pridvor ai caselor gorjene dar și de stâlpii de mort înălțați în cimitirele sătești pe mormintele tinerilor “nelumiți”. Succesiunea pe verticală a unor elemente identice (trunchiuri de piramidă pătrată unite prin baza mare), având la capete semielemente, da impresia de nesfârșire – fără început, fără sfârșit. Sculptorul a fost poate influențat și de repetițiile obsedante din melodiile populare, de monodiile muzicii gregoriene, sau de cântecele din folclorul românesc care de regulă se termină brusc.

Până prin 1930, Brâncuși a creat șapte coloane din lemn și una din gips, populându-și atelierul cu un peisaj ideal format din “trunchiuri de arbori lipsiți de frunziș”, cum definea Michel Ragon coloanele fără sfârșit. Trei astfel de lucrări se mai pot vedea doar în fotografii ale atelierului. Înălțimea coloanelor a variat între 1,30 și 7,17 metri, iar numărul elementelor întregi a fost inițial de 2, 3, 4, 5, 6 sau 9.

Cea mai veche coloană existentă se află în prezent la Muzeul de Arta Modernă din New York, este din stejar și are ½ + 3 + ½ elemente și 2,03 metri înălțime. Exegetul Friedrich Teja Bach o socotește drept “cea mai radicală sculptură din istoria modernismului clasic”, întrucât reprezintă saltul de la statutul de soclu la cel de sculptură independentă.

În atelierul reconstituit la Centrul Pompidou din Paris se pot vedea: o coloană din stejar din 1924, două coloane din plop din 1926 și 1928 și o coloană din gips de prin 1930, o machetă pentru un proiect nerealizat pentru București.

Încă din 1926 sculptorul își exprimase dorința de a realiza la New York o coloană de trei ori mai înaltă decât obeliscul din Washington. Spre sfârșitul vieții îl preocupase proiectul ridicării unei coloane de 400 metri pe malul lacului Michigan.

În 1937-38 a izbutit să înalțe la Târgu-Jiu singura sa coloană de mari dimensiuni, din oțel și fontă. Sidney Geist considera drept o “justiție poetică” faptul ca Brâncuși și-a putut materializa visul în propria-i țară.

Acest lucru a fost posibil mulțumită sprijinului material și moral primit din partea Aretiei Tătărescu – președinta Ligii Naționale a Femeilor Gorjene – și a soțului ei, primul ministru Gheorghe Tătărescu, care i-au acordat deplină libertate de acțiune în realizarea monumentului închinat ostașilor gorjeni căzuți în primul război mondial. A contat și colaborarea cu o echipă de tehnicieni pricepuți, coordonată de inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, autorul concepției tehnice a monumentului (“Să se încastreze în beton baza unui stâlp solid de oțel, pe care să se tragă, suprapunându-se, ca niște mărgele uriașe, goale în interior, elementele spațiale identice ale coloanei, a căror îmbinare perfectă la rosturi avea să asigure impresia de continuitate”).

În august 1937, sculptorul a fost găzduit la Petroșani, în locuința inginerului Gorjan, fiul unui bun și vechi prieten al său. Împreună au stabilit dimensiunile monumentului (înălțime totală – 29,35 metri; număr de module ½ +15+ ½ ; dimensiunile unui modul din fontă – latura bazei mici 450 mm, latura bazei mari 900 mm, înălțimea 1800 mm – respectând raportul ideal, folosit de Brâncuși în toate coloanele sale, adică 1 : 2 : 4 ). Sculptorul a cioplit el însuși o fațetă a modelului de turnătorie, apoi a fost nevoit să plece la Paris la 2 septembrie, lăsând în grija inginerului Gorjan supervizarea tuturor operațiilor: turnarea modulelor din fontă, proiectarea și fabricarea stâlpului de rezistență din oțel la Atelierele Centrale Petroșani, unde era inginer-șef, realizarea solidei fundații la Târgu-Jiu, transportul componentelor de la Petroșani la Târgu-Jiu, montarea propriu-zisă a coloanei pe amplasamentul ales de artist.

Scrisorile trimise de inginerul Gorjan sculptorului pentru a-l ține la curent cu mersul lucrului au intrat recent în arhiva familiei, prin copii trimise de la Centrul Pompidou. Informațiile inedite cuprinse în aceste documente merită să fie făcute publice.

Sculptorul a revenit pe șantierul Coloanei la început de noiembrie, a asistat la “tragerea” pe stâlp a câtorva module, apoi a plecat din nou din țară. Construirea Coloanei s-a realizat intre 15 august și 15 noiembrie 1937, fără accidente. Metalizarea cu alamă a monumentului s-a efectuat în vara lui 1938 și a fost supervizată direct de sculptor. Monumentul a fost inaugurat la 27 octombrie 1938.

* * *

Sculptorul afirma: “Am făcut mai multe coloane dar numai una a reușit să se înalțe la cer”. Tot el spunea : “Natura zămislește plante care cresc din pământ drepte și vânjoase. Iată coloana mea […], formele ei sunt aceleași de jos și până sus, nu are nevoie de piedestal sau soclu ca s-o susțină, vântul nu o distruge, ea se menține prin propria-i putere.”

A scris cu mâna lui următoarele :

“La Colonne sans fin, c’est comme une chanson éternelle qui nous emmène dans l’infini au-delà de toute douleur et joie factice.” Adică : “ Coloana fără sfârșit este asemeni unui cântec etern care ne duce cu sine în infinit dincolo de orice durere și bucurie factice.”

.