Anii 60, 70, 80, au fost, prin valurile succesive generate de  secțiile de profil ale Facultăților de Artă, cât se poate de productivi în individualități/personalități ale sculpturii românești. Promoție după promoție venea, într-un temporar climat de relaxare ideologică, cu aportul ei cercetare,de înnoire, de primenire, atât de necesar atunci. În fapt, atunci s-a structurat și s-a definit ceea ce putem numi fără ezitare școala românescă de sculptură. Până atunci, cu excepția lui Brâncuși (care, prin excepționalitatea lui, scapă oricărei tentative de asimilare/înglobare) și prin sporadicele încercări ale altor sculptori (“Madona Stolojan” a lui Paciurea fiind exemplul cel mai cunoscut) sculptura românească nu exista ca școală. Se practica o sculptură după moda și curentele timpului (după Paris, mai ales !).
Unii dintre sculptori erau într-adevăr de origine română dar, am mai spus-o, nu actele de identitate ale sculptorului înscriu sculpturile într-un curent sau într-o tendință. Practicată în nordul Africii, în Orientul Apropiat, sau în zonele limitrofe ale Daciei, sculptura elenistică rămâne sculptură elenistică. Indiferent de identitatea sculptorului ! Odată cu această generație a anilor ’60, prin marile individualități pe care le conține, începem să putem vorbi despre o școală românească, de un aport românesc în marele concert mondial al sculpturii. Firește, au contat modelele, tentativele stilistice de rezolvare ale lui Brâncuși, în principal, ca și ale lui Dimitrie Paciurea, după cum spuneam, ale lui Gheorghe Anghel și Milița Petrașcu (cazurile nu sunt prea numeroase). Personalități precum cele ale lui George Apostu, Ovidiu Maitec, Gheorghe Iliescu Călinești, Paul Vasilescu, Constantin Popovici, Alexandru Gheorghiță, Mircea Stefănescu, Cristian Breazu, Grigorie Minea, Șerban Rusu, Maria Cocea, Vasile Gorduz, Silvia Radu, Alexandru Arghira Călinescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai cunoscuți, au lărgit o arie de autonomie estetică, au impus în cultura lumii această modalitate de a face sculptură. Ei au produs breșa în blocada estetică instituită de “esteticienii” sovietici sau prosovietici ai momentului, ei au găsit soluțiile de ieșire din această criză. Lupta n-a fost de loc simplă sau ușoară ! Au existat victime, cazuri de exmatriculări din facultate, arestări, marginalizările fiind cele mai blânde forme de represiune. Trebuie spus faptul că, profesorii acestei generații, sculptori formați în majoritatea lor în școlile apusene, Paris mai ales, au îngăduit, au moșit, au protejat chiar această, dureroasă pe alocuri, naștere. În 1967, George Apostu a ajuns în Simpozionul de Sculptură de la Grenoble. Era unul dintre primele care aveau loc în lume. Aici, a cioplit în piatră trei piese mari din ciclul “Tată și fiu” pentru care i s-a acordat Marele Premiu. Tot el, împreună cu Mara Bâscă, au explorat posibilitățile de organizare și au convins autoritățile și Uniunea Artiștilor Plastici de oportunitatea organizării unei tabere de sculptură la Măgura Buzăului, lângă Monastirea Ciolanu. Acesta avea să se constituie într-o mare școală de sculptură.

Aici, avea să-și înceapă viața profesională de după facultate, generația ’70. Coincidența a făcut ca în 1970 când a avut loc prima ediție a acestei tabere, să iasă din atelierele secției Sculptură a Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” din București, o promoție legendară, supranumită “Gibonii”. Tiron Napoleon, Florin Codre, Bata Marianov, Mihai Mihai, Mihai Buculei, Gheorghe Turcu, Iuliana Turcu, Manuela Siclodi, sunt o parte din aceasta. Rând pe rând, în funcție de cum absolveau, tinerii sculptori erau preluați și trecuți prin această școală. Se discutau și se confruntau opțini stilistice, se ciocneau și se ameliorau orgolii artistice, se învăța meserie unul de la altul și cu toții de la cioplitorii de la Ciuta Buzăului, se crea o solidaritate de breaslă, se nășteau legende. Aproape nu este un sculptor român din perioada respectivă care să nu fi trecut pe acolo. Pe lângă “Gibonii” mai sus enumerați au trecut pe la Măgura, Adrian Popovici, Doru Covrig, Nicolae Șaptefrați, Pavel Bucur, Nicolae Fleissig, Leonard Răchită, Neculai Păduraru, Ion Iancuț,

Vlad CIOBANU