Au trecut 5 ani de când ne-am despărțit de Barbu Brezianu. Ne-au rămas amintirile…

Barbu Brezianu a venit pe lume în București, la 18 martie 1909. Încă de la naștere s-a pătruns de duhul anotimpului ce înnoiește firea, simbol al veșnicei tinereți, și timp de nouăzeci și nouă de primăveri și-a păstrat neschimbată tinerețea sufletului. Secretul neobișnuitei tinereți a domnului Brezianu, care i-a marcat întreaga existență, a fost extraordinara sa deschidere față de nou, frumos, interesant, precum și minunatul cult purtat prieteniei.

Mărturisea: „Eu cred că trăim numai în prietenie. Dușmănia este ceva care te cufundă, te desparte, te rupe.”

Se socotea cu smerenie „supraviețuitor umil al unei mari generații”. Considera că: „Bunul Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc să fac mărturie despre această adevărată pleiadă a culturii române.”

În Jurnalul său, Monica Lovinescu observa cât era de „bun și deschis spre prieteni și spre întreaga omenire”, încât purta „fericirea cu el”.

Pe un exemplar din Kalokagathon, la 1 martie 1946, Petru Comarnescu îi scrie o dedicație lui Barbu Brezianu, „a cărui prietenie nu s-a desmințit niciodată, al cărui spirit de dreptate e mereu viu, a cărui dragoste de artă e mereu fidelă, credincios sie însuși, valorilor, prietenilor”.

În 1999, Barbu Cioculescu îl descria ca „vioi și totdeauna zâmbitor, etern adolescent căruia anii nu i-au putut face altceva decât să-i acopere cu zăpadă bogatul păr”, iar Dan Grigorescu releva în surâsul și amabilitatea domnului Brezianu „o imensă bunăvoință față de oameni și o încredere nelimitată în bunele lor intenții”. George Arion îi definea viața ca fiind trăită „sub semnul delicateței, al tandreței, al cordialității’.

Pentru Barbu Brezianu, poezia era „o permanentă prezență”,pe care mărturisea că o întrevede „în toate luminișurile vieții cotidiene, în natură, în literatură, în artă”.În scrierile sale închinate marilor artiști, poezia e într-adevăr o permanență.

Muzicianul Marcel Mihalovici îl vedea ca pe un „extraordinar Sherlock Holmes brâncușian, care consemnează cu cea mai vie inteligență, cu cea mai vie seriozitate toate datele care se referă la Maestrul nostru.”

Barbu Brezianu a știut să fie și o conștiință vie. Pavel Șușară precizează: „Delicat și ferm în același timp, fără violențe de limbaj dar și fără ambiguități de fond, el s-a angajat într-o luptă deschisă cu profitorii situațiilor tulburi și cu vânzătorii grobieni de ficțiuni artistice.”

Socotindu-se„un martor și un mărturisitor al realităților interbelice”,domnul Brezianu a luat atitudine în privința prezervării ansamblului brâncușian, a păstrării peisajului originar. Demantelarea coloanei monumentale a apreciat-o drept „cea mai neagră pată a secolului cese stinge”.A jucat un rol decisiv în oprirea distrugerii și clonării monumentului.

S-a săvârșit din viață la 14 ianuarie 2008, discret și senin, așa cum a trăit. Odihnește la Cimitirul Bellu, unde a fost condus pe ultimul drum într-o zi luminoasă și senină, asemeni sufletului său bun. Minunata copie a Rugăciunii brâncușiene, care străjuiește mormintele pictorilor Andreescu, Luchian, Pallady și Petrașcu, pare să vegheze și somnul marelui istoric al artei.

Nu departe se află cripta familiei Gorjan, de care Barbu Brezianu a fost legat printr-o frumoasă prietenie. Editura Gorjan a publicat în 1942 splendida sa traducere din Kalevala. Editorului, inginerului Ștefan Georgescu-Gorjan, domnul Brezianu îi va acorda, la rându-i, în 1964, un sprijin neprecupețit în publicarea studiilor referitoare la ridicarea Coloanei de la Târgu-Jiu în revistele academice. Ca prieten de nădejde al inginerului, a relevat legăturile lui Brâncuși cu tatăl acestuia, Ion, modelul unui frumos bust din 1902, și, după dispariția lui Ștefan, a susținut cu generozitate strădania familiei de a-i păstra neatinsă memoria și de a apăra Coloana.

Pe domnul Brezianu l-a interesat tot ceea ce este legat de cultură. Preocuparea sa principală a fost cercetarea creației brâncușiene, pe care a cunoscut-o ca nimeni altul și a înțeles-o cu subtilitate de poet. Sensibilele sale pagini de proză și delicatele-i stihuri, reeditate la sfârșitul secolului, ni-l prezintă în ipostaze inedite.

I-am fost redactor de carte la Editura Academiei, în 1976, pentru ediția engleză a monumentalei sale opere închinate lui Brâncuși în România. Pot depune mărturie pentru exigența sa fără egal în a descoperi noi și noi date legate de sculptor, pentru acribia informației.

După dispariția Tatei, mi-a fost sprijin statornic, sfătuitor înțelept și bun. Mi-a permis cu generozitate consultarea comorilor din biblioteca sa unică. L-am întâlnit mereu în săli de spectacol, la vernisaje de expoziții, la târguri de carte, la simpozioane sau conferințe, unde era prezent cu contribuții incitante. Am fost colegi chiar și la gimnastică medicală…

Gata oricând să ridice glasul în apărarea operelor de artă în pericol, a luat atitudine fermă pentru păstrarea monumentelor Cetății, în presă, la radio sau televiziune. Glasul său a cântărit greu în stoparea unor acte de vandalism..

Voi păstra nestinsă amintirea seniorului brâncușiologiei românești, un mare prieten, veșnic tânăr.

Sorana GEORGESCU-GORJAN